life's a ride

The world is like a ride in the amusement park.
When you chose to go on it, you think it's real,
Because that's how powerful our minds are.
And the ride goes up and down, and round and round,
It only has thrills and chills
And it's very brightly colored and it's very loud.
It's fun, for a while.
Some people have been on the ride for a long time
And they begin to question: 'is this real or is this just a ride ?'.
Other people have remembered and they come back to us and they say:
'hey, don't worry, don't be afraid, ever, because it's just a ride'.
And we kill those people.
But it doesn't matter, because it's just a ride
And we can change it any time we want.
It's only a choice.

(oR -> Bill Hicks - Revelations)

tu ce bei ?

Azi am simțit gândurile mele. Recunoști oare diferența între a le simți și a le gândi ?

În fine. Nu îmi place începutul. Azi a fost o zi deosebită. Mi-am descoperit în sfârșit bazele personalității, ale sufletului meu. Sunt extrem de ciudat. Politicos, distant, iresponsabil social; sufletul îmi e aspru, vast, cald și senin.

Nu..însă nu asta e ideea, încă.

Amintirile; oare de ce le-am condamnat eu într-una ? Pentru că nu le-am înfruntat. Pentru că am fugit de ele, ca un laș, ca apoi să ies glorios, ca un mic parvenit. Nu e nimic mai puțin glorios și eroic decât lașitatea și perversitatea față de sine. Dar acum, când îmi văd sufletul atât de vast, le pot concentra și cuprinde. Le pot anihila nu prin fugă, ci prin luptă.

Am luptat. Am îndurat. Am gândit, cât mi-a fost permis. Iar acum, toate experiențele, toate tristețile, toate convingerile și eticile mele cer roade. Ce roade să le ofer eu ?

Eu vreau doar să cuceresc prin vorbe, să ajung un om puternic. Nu vreau să fiu muzicianul ce cântă sau compune; vreau să fiu cel despre care se vorbește într-o melodie. Nu vreau să fiu vreun actor sau regizor recunoscut pe stradă de toată lumea. Vreau un film, o piesă de teatru în cinstea mea. Nu vreau să fiu om politic; vreau să mă cunoască toți. De fotbaliști nu menționez; nu văd nimic îmbucurător că o jumătate de oraș mă înjură, iar cealaltă mă aclamă; nici dansatorii de club, animatorii, nu mi-i vreau aproape. Așa văd eu măreția. Așa vreau să o ating. Nu îmi doresc să ajung la ea singur. Vreau cineva să mă urmeze, cineva creat de mine. Să vadă în măreția și grandomania mea un țel de atins. Dar asta e pe viitor. Asta e o mică euforie rezultată în urma extazierii descoperirilor și deciziilor mele legate de prezent. Viitorul pare bun, nu îmi dă motive de îngrijorare.

Iar viitorului nu îi mai dau atâta importanță. Dau, în schimb, importanță deosebită prezentului meu. Și fericirii mele. Fericire adusă nu de mediocritatea căsătoriei, a carierei sau a banilor. Fericirea, am mai spus-o, reprezintă scopul vieții. Fericirea mea este dată de mine însumi. Când mă simt eu, sunt fericit. Când renunț la mine, când dau mai mult, când mă integrez atât de bine în societate, pierd din fericire. Iar apoi roadele îmi sunt iar cerute de tristeți, constanta melancolică a nostalgiei îmi este readusă în prim-plan. Amintirile parcă sunt și ele puse într-o lumină proastă. De ce aș vrea așa ceva ? Fericirea o simt doar când sunt eu însumi.

Iată, de ce contează astea ? Vreau să cuceresc prin vorbe. Să îmi fie sorbite spusele. Apoi, imperceptibil, să îmi fie oferite lucruri moi, oferite involuntar.


Îmi era dor de mine. Deși nu mă știam. Vream siguranța mea.

Acum că o am, care e următorul pas ? Nu pot adormi. Și tot nu îmi place începutul. Totuși..care e următorul pas ? Să îmi răspund singur la o întrebare, dată de o carte: 'Utram bibis ? Aquam an undam ?'

Tu ce bei ? Apa sau valul ?

ajustări şi critici pe timp de iarnă

Simt o iarnă ciudată. O iarnă..

Astăzi voi aduce la propria-mi cunoştinţă greşeli şi victorii din trecut. Îmi voi vedea limitele vechi, îmi voi stabili limite noi, poate ajungând astfel la cunoaşterea mea, a mea din momentul ăsta. Amurgit, timpul a trecut şi a prăfuit idei şi a dat naştere altora, anume: anii superficiali din trecut priviţi cu frică, nu cu obiectivism şi naivitatea acceptării socialului.

În fine, ideile, în ordine, sunt:



În primul rând, sentimentalismele sunt o tragică consecinţă a încercării omului de a ieşi din instinctul animal, primordial şi sălbatic al intelectului deceptiv. Individul uită că tehnologia a îmblânzit şi a minţit autenticitatea naturii noastre, luând ce e frumos, ce e natural şi înlocuind totul cu griul tehnocrizat.

Şi totuşi, cine e aşa de sincer cât să recunoască aşa ceva, darămite să încerce să propage ideea !? Să fii sincer. Să respecţi nişte reguli predefinite ale tale, să le urmezi, să le respecţi întocmai, căci cine nu sălăsluieşte în propriile convingeri devine mincinos faţă de sine. De aceea, cuvintele diferă; de aceea, sinceritatea mea intră în conflict cu sinceritatea altora.

Oamenii nu pot exprima veritabil sentimentele pe care NU le au. Se omoară, astfel, iar şi iar, crezând că ei simt tristeţe autentică, crezând că ei suferă din dragoste, sau din neputinţe, când li s-a impregnat o mentalitate mincinoasă; în loc să sufere simţind mai ştiu eu ce, ei ar trebui să plimbe nopţile, singuri, fie pentru că simt singurătate, fie că ar trebui să simtă asta, să îşi dea seama de aberaţia sentimentelor lor, aberaţie intrată în conflict cu abisala singurătate pe care o suferă fiecare dintre noi.

Mi-am dat seama de ce sufeream atunci: simţeam o durere ce voia un suflet, nu o durere a sufletului.



În al 2-lea rând, orice fel de obligaţie, orice fel de aşteptare din partea unui sex înseamnă sexism, discriminare. Nu se vrea ideea egalului ?! De ce, atunci, în relaţii sociale, există obligaţii tipice sexului feminin şi celui masculin ? Şi totuşi, e vorba mai degrabă de perversitate. De falsitate.

De unde până unde ipocrizia asta a aparenţelor şi distincţiilor fizice ?! Cum naiba să nu fiu dezamăgit de tot ceea ce ţine de fizic ?..



Religioşii sunt în continuare norocoşi. Evlavioşii creştini sau budişti sau musulmani sau mai ştiu eu ce vor avea întotdeauna un avantaj asupra mea. Întotdeauna voi fi gelos pe ei.



Ah..În sfârşit, am ajuns la una din părţile favorite din 'trecutul' meu. Holul. Ahh...Un singur lucru am să îmi reproşez aici: de ce n-am avut o încercare de a rămâne pe hol, holbându-mă la uşi !? Mai bine, de ce nu am decis obiectiv şi nu am ieşit din holul ăla meschin ? De ce mă îngrozesc când mă gândesc la starea de atunci, dar mă entuziasmez când îmi amintesc de hol ?

Poate datorită faptului că amintirile tind să fie exagerate. Poate pentru că am aflat de curând că, atâta timp cât o amintire va fi accesată de către creier, aceasta va deveni susceptibilă schimbărilor. Atâta timp, am trăit din amintiri. Din cum eram eu. Amintirile probabil au luat amploare în suferinţe şi în bucurii, forţându-mă pe mine, un ipocrit al amintirilor, să trăiesc o viaţă ce o consideram etică faţă de mine, când moralitatea era schimbată, alterată. D-asta nu mă suportam.

Îmi amintesc lacrimi şi o voce dulce şi ciudată spunându-mi să nu plâng. 'Ce ar trebui să facă un bărbat ?' gândeam atunci. Nu ştiam răspunsul, eram un copilaş. Acum, sunt un copil supărat, un cinic.

Revenind, mă condamn că nu am ales scăparea, că nu am căutat altă cale decât cele propuse.



Hah. Descrierea mea. HAH ! E tot ce pot spune.. HAHA !! Cu adăugirea că am observat că sunt un mincinos desăvârşit. În ideologia mea, mint rar. Dar de câte ori mă mint pe mine însumi fără să îmi dau seama; câte adevăruri ştiu eu de fapt ?



Apoi, amintiri, vise..care îmi aduc aminte de o mică povestioară, cu visul unui anume individ. Respectivul visa că era atacat din toate părţile de creaturi ciudate, neînţelegând de nici un fel ce reprezentau, ce erau. Creaturi întunecate, de o forţă covârşitoare, creaturi fără faţă, creaturi obscure, cristalin de clare. O lumină în întuneric (cât de cliché sună) se pogoară din ceruri şi salvează individul. Creaturile împietresc, individul e ridicat de îngerul lui salvator către nori. Omul, apoi, scoate un cuţit şi îşi injunghie îngerul. O imagine gri-neagră, urmată de un conflict în griuri şi în alb; o imagine per ansamblu, jumătate întunecată, cealaltă jumătate vie, albă, luminată, pătată roşu şi o căzătură înapoi în întuneric.

Cecopleşitoare e imaginaţia omului, chiar şi în subconştient.

Îmi aduc aminte de ce îmi spuneam: 'râzi...' .



Demonul apoi. Dragostea. Un cuvânt căruia i-am dat înţeles prefernţial atotputernic şi atotspiritual, noi, oamenii. Apoi, tot prin propria alegere, ea evoluază dintr-un cuvânt, fără înţeles, într-o boală.



Oare merită fericirea emoţionată a unui singur om zâmbetul multor altor oameni ? Aş merita eu, în egoismul meu, să fiu emoţionat şi să ating un maxim al fericirii mele de până acum, cu preţul lipsei de altruism şi cu preţul lipsei zâmbetelor celor din jurul meu ? De ce eu, care suport ideea individualismului şi a egoismului ţin seamă de fericirea celor din jur, influenţabili de mine ?

De curând, am auzit ceva interesant: nu ar trebui să sărim în sus de bucurie, n-ar trebui să ţipăm de bucurie. Atât de rară e încât trebuie să intrăm într-o frenezie euforică manifestată ?



Simbolism, simbolism, simbolism. Frică. Protecţie. Minciună. Naivitate. Cruzime. Realitate. O enumeraţie, o punctuaţie, nişte propoziţii ce par fără sens. Simbolism.



Am ajuns, nu de curând, la o concluzie pe care nu am scris-o încă. Anume că nu ar trebui să condamn dobitocimea ce acceptă fundamentalismul creştinismului. Asta este aţa de care ei sunt agăţaţi de viaţă. De ce să le răpesc asta ? Ei sunt fericiţi. Eu nu sunt; aşadar, n-au dreptate când mă condamnă că nu cred ? Fericirea lor iluzorie (în ochii mei) este o fericire autentică (sub privirile lor).

Dar..absolutul, nescunoscutul, neînţelesul mi se par slab şi pripit atribuite divinităţii. Divinitatea este mult prea complexă din punct de vedere strict fizic pentru ca noi, oamenii, limitaţi biologic, să o putem înţelege. Dacă aceasta se manifestă la nivel spiritual, cu atât mai mult oamenii nu o vor putea percepe vreodată. Realizarea diferenţei între spiritual şi fizic este primul pas spre deziluzionare, spre voirea fericirii după care tânjesc eu.



Mirajul..fascinaţia..au rămas aceleaşi. Mă felicit singur.



Astfel trecuse o perioadă bună de scrieri ipocrite, naive, superficiale, umbrite şi copilăroase.



Merit încă o felicitare.



Dublă chiar.



Despre frică am vorbit, inevitabil, la început. Nu mă voi repete. Dar ce copil eram.



Iar azi... Am aflat că nu sunt singurul ca mine. Au mai fost şi înaintea mea. Sunt şi alţii contemporani. Vor fi şi în viitor. Cei din trecut mi-au pus bazele. Cei contemporani mă ajută să mă exprim. Cei din viitor nu mă vor cunoaşte. Ironic. La un moment dat, se rupe legătura.



Ah, frumosul. O mică adăugire: noi considerăm ceva frumos datorită imaginii noastre asupra acestuia impregnată de către societate. Ni se spune ce e. Ni se pare că e frumos. Atac frumosul, şi-l voi ataca cu orice ocazie. Frumosul dă naştere esteticului, care în ziua de azi, reprezintă un fel de antonim al intelgienţei. Nu sunteţi frumoşi. Nu în ochii mei. Nu în ochii celor ca mine, contemporani cu mine. Sunteţi urâţi, în cel mai obez, mai hidos, mai îngâmfat, mai prost şi mai grotesc fel posibil. Mă dezgustă atât de tare ochii aruncaţi nemiloşi asupra unora ce sunt frumoşi (subiectiv fiind). Comportamental, fizic, spiritual, mă omorâţi prin simpla voastră prezenţă. Îmi este silă de voi cum vouă vă e silă de noi. Nu vă batjocoricesc. Nu vă pot suferi.

Înconjurat încă de mic de oameni ce îi consider scârboşi, cum să nu fiu atât de uşor scârbit acum ? Dau vina, în continuare, pe societate.



Am un singur rând de adăugat - magia: Dacă noi nu credem că porcii pot zbura, cum vor putea ei zbura vreodată ? Câte interpretări, cât de anarhică mi se pare afirmaţia. Nu o pot înţelege cum am înţeles-o prima oară. Asta cred că îmi place la afirmaţia asta.



Îmi felicit obiectivismul, renunţ la unele afirmaţii, dar tot vă previn: staţi departe de tulburarea mea, de plaga şi de iluzionarea mea.



Urmează acum nişte stări tranzitorii. Nimic de adăugat temporalităţii noastre, însă îmi e ruşine de ceea ce o înconjoară. Mi-e ruşine de ce am scris.







Pentru că nu necunoaşterea mea m-a tulburat, ci evoluţa sau involuţia mea. M-a surprins absurditatea sentimentalismului, risipirea de timp în convorbiri inutile prelungite, decizii stupide ce tind spre mediocritate. Acum ceva timp, râdeam de un altul care voia să intre în mediocritate. Acum, îmi vine să îmi găuresc craniul, să văd ce e înăuntru. Sau ar trebui să râd de mine. Am intrat în mediocritate. Monotonie, melancolie, veşnica nemulţumire.

Mă văd un instrument al dragostei, pe alocuri: omul parfumat, îngrijit, spiritual, cu o filozofie mediocră de poet romantic. În alte cuvinte, un eu ce se viermuieşte să scape de monotonie şi biciuit şi călcat în final de piciorul greu şi molcom al mediocrităţii - o larvă a societăţii.

Creierul meu a fost speriat; pentru un timp. Apoi a urmat o perioadă de plângere de sine, apoi un colaps total al negativismului, consecinţe periculoase ale deciziilor luate în grabă. Îmi dau seama că e vorba de o cădere pishică. Îmi dau seama: sunt bolnav, bolnav cu mediocritate.

Într-o ultimă ordine (ordine, HA !) de idei, văd că viaţa e lacomă. Văd că suntem obligaţi să trăim în societate până murim.

Ascultam, acum, o voce. Nu o traduceam. Îi auzeam glasul doar. Voi ţine minte asta vreodată ? Sentimentul ăsta ? Copleşit, îmi dau seama că e greu când nu ai nici un fel să te exprimi; îmi dau seama, la fel de copleşit, că e trist când nimeni nu îţi ascută povestea. Îmi dau seama că astea nu au fost cuvintele mele şi le apreciez ca pe propriile-mi cuvinte.

Simt o iarnă ciudată. O iarnă în care voi îndura tulburările toamnei şi presimţirile primăverii..

ce ?

Ce ? Ce ești, tu de fapt, dragă amăgire ? Scumpa mea, iubita mea amăgire..cum te-oi fi creat eu pe tine ? De ce mă chinui, când ar trebui să fii o parte din sufletul meu ? Din sufletul schimbător, inconștient, sufletul ce ar trebui să arate cine sunt, să îmi arate mie cine sunt. Odată ce te încerci pe tine, nu te mai poți opri. Te simți nefericit, chiar, când eșuezi în introspecții.

Când nu te poți regăsi, când simți că nu e nici o rușine pe lumea asta atât de mare încât s-o acopere pe-a ta, când te simți prea mic, să ai o asemenea rușine. Când simți că nu ești îndeajuns de rușinat pentru ceea ce..simți.

Așa că ce ești tu, amăgire ? Nu vezi că ești doar o stare, ce apare doar când mă simt singur ? Că mă întristezi în timp ce mă ții în picioare ? Că nu știi ce să îmi mai propui, când te dezamăgesc ?

Îmi vine într-o oarece măsură să râd, căci eu prin 'amăgire', înțeleg propria-mi tristețe. Te înțeleg, probabil pe tine. Dar uit să zâmbesc atunci când îmi amintec că din propria imaginație mă amăgesc. Că din lipsa controlului, că din cauza unor vise, că din cauza gândurilor incontrolabile, din atâtea și-atâtea motive, există, de fapt, amăgirea.

Titlul era, poate, mai potrivit să fie 'amagire'. Dar unde și-ar avea rostul, când eu încă nu știu ce e ?

Mă amăgesc acum cu momente tandre, petrecute într-un pat, să adorm și să mă trezesc cu ea lângă mine. De ce mi-or fi unele nopți așa singure ? Mă amăgesc cu un masaj când sunt obosit, ce vine în momentul în care simt că am nevoie de o pauză. Atât de săturat sunt, de fapt ? Îmi doresc să aibe un zâmbet numai pentru mine, doar pentru mine. Atât de egoist sunt ? Îmi doresc s-o văd mulțumită, nu dezamgită .. când oi rosti anume cuvinte. Atât de frică îmi e ? Îmi doresc să mă cunoască, cum nici eu nu mă cunosc. Să nu îmi spună nimic, însă. Doar să mă cunoască, și să mă vrea.

Nu vezi ce fac ? Nu vezi că eu caut sprijin în tine ? E atât de puțin clar ? Nu vezi..că te vreau ? Nu vezi că asta încerc să scot eu din mine ?

Cât de periculoasă îmi e amăgirea și măsurile aspre ce le ia în visele mele. Și, totuși, ce o doresc.

heirate mich

You see him creeping around the church.
He has been alone for a year;
The sadness took away all of his senses;
He sleeps every night by her grave.

There, by the bells, sleeps a stone
And I alone can read it.
And on the fence, the red rooster,
Who was your heart at that time,

The fear has been skewered on this fence.
I now go digging every night
To see what still remains
Of the face that smiled for me.

There, by the bells, I spend the night.
There, between snails, a lonely animal.
During the day, I run after the night;
You escape me for the second time.

With my hands, I dig deep
To find what I missed so much.
And under the moon, in it's most beautiful dress,
I have kissed your cold mouth.

I take you tenderly by the arm,
But your skin rips like paper
And parts fall off of you.
You escape me for the second time.

So I take what still remains.
The night is hot and we are naked;
Aaccording to the curse, the rooster greets the morning;
So I hacked off his head.

(oR -> Rammstein - Heirate Mich)

razi.

Ați observat semnul de punctuație din titlu ? Nu ? Sper că la fel de bine sau de prost maschez și ceea ce simt. Nu știu dacă vreau să maschez sau nu.

Sunt câteva întâmplări interesante azi. Câteva gânduri deslușitoare.

Azi am văzut o fată. Fata urâțică, de fel. Avea o rochie galbenă, fără mâneci, până la genunchi. Avea ochelari, era blondă, iar ochii i se desfășurau într-un căprui deschis. Zâmbea. Zâmbea larg. Era pierdută într-o căutătură în fața ei. Inexistentă. Avea o floare în mână, și ea tot galbenă. O clipă, și-a pierdut zâmbetul. Însă a privit floarea, a mirosit-o, iar apoi a zâmbit iar. Mai larg, mult mai larg. O invidiam. Invidiam fericirea ei. Nu îmi doresc setea de cunoașterea a ..ei. A ei, pe care cred c-o plac, nu îmi doresc invidia în conversațiile ei cu alții. Îmi doresc fericirea aia naivă.

De unde setea asta ? Cum s-a înfășurat în jurul meu ? În timp ce mă simțeam înfometat de ea, mă cuprindea o panică absurdă, acută, stupidă. Cât a trebuit să mă prefac că-s fericit. Poate chiar eram. Dar doar eram. Acum, îmi vine în minte Fowles: 'Mă lua la întrebări. Oare să îmi arate planul secund ce-l ocup sau să mă evalueze ?'. La fel și cu 'Colecționarul': văd un personaj principal care îmi era model în periaoda în care aveam 15 ani. Era, de fapt, un dobitoc. Aceeași poveste. Un dobitoc mă simt și eu.

Mă simt întotdeauna atras de ce nu pot avea. Dacă o pot avea, atunci îmi îmbib eu în minte că nu o pot avea. Să pară așa. Să mă mint, ca apoi să mă cred.

Am observat apoi altă blondă. Mă privea. Citeam pe fața ei dorințe. Însă eu nu o vream pe ea. Îmi doream cu totul altceva.. Ce o fi cu mine ? Cu refuzul ăsta, a tot ce e și ibne și rău ? Nu accept ce e bine, însă nici ce e rău. Urăsc frumosul, însă urăsc și urâtul. Vreau...

Singurul meu refugiu acum e scrisul. Scriu.

Simt cum râd, râd, și iar râd. Iar o voce din interior țipă la mine, de mă face să tremur:
'Râzi în gâ-tu mă-tii de ipocrit!'

Așa că râd.

coplesitor

Azi am citit ceva. Ceva copleșitor.

O singură dată m-am mai simțit copleșit, însă atunci eram mic, necopt. Am fost copleșit datorită unor sentimente simple, imature, crude, chiar puerile.

Consider că de atunci până azi, am învățat multe. Am ajuns să pot scrie anumite chestii doar datorită faptului că le-am simțit de prea multe ori. Și mă gândesc că ceea ce citesc sunt idei întipărite în mintea cuiva, reluate obsesiv, însă nu conștient; mi se pare că doar așa poți da naștere unor texte îmbinate prin cuvinte ce adulmecă stările cuiva iar apoi le emană cu atâta tandrețe, cu atâta dulce, cu atâta tristețe, toate devenite exagerat de copleșitor.

Prima oară când te simți copleșit de ceva în viață, îți spui că e prima oară, nu te așteptai, nu o să se mai întâmple. Dar când se întâmplă a doua oară ? Până la a doua oară, te pregătești, te maturizez oleacă, și de data asta chiar nu te aștepți.

Am zis cândva că oamenii au încetat să mă mai surprindă. Că atât de rar sunt surpirns pozitiv. Eh, acum s-a întâplat.

Am fost surprins. Am fost copleșit.

Aș îmbrățișa scriitorul, i-aș dedica visul meu, nu i-aș da drumul. Dar o fi la vreun bun ? O ajuta cu ceva ? Naiba știe..

Naiba știe....tot ce știu acum e că-s copleșit.

temporalitate

Astăzi simt nevoia de a mă prezenta. De a arăta cine sunt.

Nu numele importă. Nici o trăsătură fizică sau una comportamentală văzută strict prin ochii mei. Mi-e prea greu să nu fiu subiectiv cu mine însumi, nu ştiu nimic despre mine. Mi-a spus mama, acum câteva zile, care mă vede zilnic şi care mă simte mai bine ca oricine că ea a ajuns, după aproape 22 de ani, la concluzia că nu mă cunoaşte.

Azi mă voi prezenta. Nu ştiu cine sunt. Nici nu mai simt dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte. Sufletul îmi e atât de schimbător, încât degeaba aş ieşi victorios dintr-o bătălie a mea cu mine însumi, numită introspecţie. Degeaba m-aş cunoaşte azi, căci n-aş putea înţelege ce am făcut ieri, nici ce voi face mâine. Acum, mă simt bine, căci nu mă cunosc. Eu sunt cel ce nu se cunoaşte şi nu se mai vrea.

Deci, până şi stările de atenţie în căutările de sine sunt de fapt inutile. Căci noi, în acţiuni şi simţământe, în poveri şi în vorbe dulci, în pofte şi în gânduri, suntem efemeri. În ceea ce contează mai mult pentru noi, suntem tranzitivi, trecători, temporali.

Căci am adus în sfârşit vorba despre temporalitate, nu mă pot abţine. Imaginaţi-vă cât de mici suntem noi, fiece om în parte, faţă de întregul Pământ. Faţă de toată planeta asta şi faţă de toate populaţiile acestei lumi. Să fii cu adevărat mare înseamnă să-ţi laşi urmele paşilor în mai toate colţurile planetei.

Şi totuşi, cât de mică e Terra faţă de întreaga galaxie. La rândul ei, cât de minusculă, infimă, microscopică şi neînsmenată e galaxia noastră faţă de întreg Universul. Nu trebuie să fii mare gânditor să spui ceea ce urmează spun: cât de mici suntem, luaţi individual, faţă de întregul Univers. Infintezimali, extrem de mici. Exagerat de mici.

Atât de puţină importanţă are fiecare om în parte faţă de întreg Universul, însă noi stăm şi cugetăm, gândim, de parcă zecile noastre de ani trăiţi ar însemna ceva întru acest tot. De parcă o decizie luată spre a ascunde frica noastră, spre a o proteja şi a-i da dreptate ar afecta atât de multe. Ce naiba o fi cu frica asta !? Cu laşitatea asta !?

Am ajuns să fim atât de laşi, încât frica ne-a dat la o parte ideologia minusculităţii noastre. Ideologia neimportanţei negată de religie.

Câte căi există de a interpreta rolul omului în Univers. A întregii omeniri, de fapt. De ce or exista atâtea ?.. Probabil pentru că nu ştim. Şi ne e frică de neimportanţa noastră. De temporalitatea şi efemeritatea noastră. Mă întristează că cei consideraţi înţelepţi, bătrânii lipsiţi de dorinţe materiale sunt atât de calmi şi ceilalţi, din jurul lor, se mint cu ideologii improprii, parcă să ascundă minusculitatea noastră. Ei nu au afirmat niciodată că suntem atât de importanţi, încât să uităm să simţim. Ei au negat doar dorinţele carnale, trupeşti de toate felurile, astfel răspunzând Universului cu aceeaşi nepăsare de care şi Universul dă dovadă.

Nu facem ceea ce vrem să facem. Ne prefacem doar că am realiza ce dorim cu adevărat. Ne ascundem în spatele laşităţii şi fricii şi uităm astfel de temporalitatea noastră. De faptul că suntem atât de trecători.

Am avut momente. Când am fost laş. Când am fost îndrăgostit. Când am fost calm. Când am fost înfuriat. Când am gândit decisiv. Când am avut impresia că mă cunosc. Când m-am întristat. Dar cât de tranzitorii au fost aceste momente. Cât de umbrite. Cât de mincinoase şi lipsite de scop. Cât de temporale.

Probabil tristeţea ameninţă acum să ajungă disperare. Probabil îmi resemnez suferinţa în temporalităţi.

Greu, rece, monoton. Aşa mă simt. Aşa mă pot prezenta. M-am supărat atât de tare pe mine, căci am ţinut seama de temporalitate. M-am supărat c-am dezamăgit. Nu mă pot ierta. Am nevoie de iertarea dezamăgirilor.

Însă amăgirea mea, singura care-a rămas vie, mă caută acum. Îmi face cu ochiul, în timp ce mă respiră. S-a schimbat. A văzut că pot fi şi curajos. A văzut că iau tot ce spun în seamă, că nu-s simple cuvinte. Acum, ea mă vrea pe mine.

Zâmbesc. Am definit, în acelaşi timp, opusul răbdării. Opusul nevoii mele.

Zâmbesc acum mai tare. M-am prezentat.

calm

A fost o zi frumoasă. De când m-am trezit; era frumos afară, iar soarele intra pe geam, mă trezea într-o zi atât de..calmă. M-am trezit încet, m-am coborât greu din pat, m-am dus la baie, un duş rapid şi un ceai în loc de cafea. Mai târziu a venit cafeaua.

Totul..calm. Şi afară, totul era calm.

Ignoram totul, toată agitaţia; poate la servici, cauza era lipsa abundenţei clienţilor şi a agenţilor de vânzări.

Poate a fost, totodată, terminarea revistei, fără probleme majore.

Dar aici am intrat în detalii fizice, am omis complet ce era metafizic. Titlul. Calm.

Îmi supuneam vocea unei uşurări silenţioase, căci azi, totul era bine, frumos, la fel cum soarele înghiţea cu lumina o clădire în faţa mea. Deodată realizasem, totul cădea într-o ordine ideală. Ştiam perfect unde sunt. Ştiam perfect cine sunt. A durat doar un moment, o clipă în care o strălucire m-a scos din tortură. Pentru prima oară, o luciditate venită în interior nu mi-a provocat copleşire, ci revelaţie. Simplă, calmă.

Asta o fi fericirea ? Un moment ce nu-l poţi explica ? Atât de simplu se explică bucuria unui singur moment, fericirea acelor momente mici, bucuriilor mici ? Se explică prin faptul că sunt inexplicabile ? Atât de folositoare sunt, de fapt, aceste bucurii ?

În momentul ăsta, nu pot decât să mă întreb. Nu îmi pot aduce nici un fel de explicaţie, în afară că ea nu există. Acum, cel puţin. D-asta oi fi calm ? Că pentru prima oară, nu văd un răspuns la orizont, şi nici un motiv să caut acel răspuns ? Mă simt atât de bine.

De aceea, mi-am făcut un plan. Că-s fericit. Că-s calm. Am putut planifica, nu am mai mers pe instinctul din interior, după cugete pe care nu le realizez. Toate gândurile au ajuns în instanţa minţii mele, şi am putut formula un plan. Asta o fi, pe de altă parte, fericirea ? Un plan în minte pe care ştiu că nu o să-l duc la capăt ? O amăgire permanent întipărită în mintea mea, pe care mi-e frică s-o realizez ? Da, sunt un laş. Dar măcar, sunt un laş calm.

Mă întrebam dacă amăgirea mea ar avea un suflet, dacă ea ar fi decepţionată de tristeţea mea. Dacă amăgirea mea acum ar fi împlinită datorită acestei..fericiri. O fi decepţionată ? Da ? Bun.

Am iubit. Acum câteva zile, pot spune că am iubit. Am iubit un Conchis. O Grecie, o insulă aproape pustie. O naturaleţe copleşitoare. Mi-l vreau pe Conchis. Misterul acela al neştiutului. Misterul acela al cuvintelor folosite fix pentru tine. A ideilor tale propagate în nişte întâmplări mărunte, reacţiile tale transpuse într-un personaj. Îţi mulţumesc, Fowles, căci m-ai făcut să iubesc ceva. Conchis..a spus următoarele:

' - Este complicat.
- Atunci este un lucru obişnuit, nu unul neobişnuit. răspunde Conchis.'

' - Tinere, eşti un dezastru. Atât de repede te declari învins! Atât de pesimist !
- Am fost şi eu ambiţios cândva. Trebuie să fi fost orb. Apoi poate că nu voiam să mă simt învins. Nu sunt numai eu aşa. Aşa este toată epoca. Toată generaţia mea. Toţi simiţim la fel.
- În marele secol al luminilor acestui pământ. Când am învins mai mult întuneric, în 50 de ani, decât în 5 milioane de ani! .. Şi noi doi ? Noi trăim. Noi suntem această eră minunată. Noi nu am fost distruşi. Noi nu am distrus.
- Omul nu este o insulă.
- Prostii, aiurea ! Fiecare dintre noi este o insulă. Dacă nu am fi, am înnebuni pe loc. Între aceste insule sunt vapoare, avioane, telefoane, radio - ce vrei. Oamenii rămân insule. Insule care se pot scufunda şi pot dispărea pentru vecie. Tu eşti o simplă insulă care nu s-a scufundat. Nu poţi fi atât de pesimist! Nu este posibil.'

' - Voi tinerii de astăzi vă jucaţi cu trupurile cât vreţi, vi le daţi, vi le oferiţi cât vreţi. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar, ci şi specii de simţăminte. Dacă eşti destul de deştept să nu deplângi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compitămeşti pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.'

Doamne. Asta e cireaşa de pe tort. E clar. E ultima simptomă, calmul ăsta.

ieri, iar ieri

Ieri, aseară, n-am mai rămas singur. Probabil de aceea devenisem la un moment dat puțin deprimat; plin de gânduri, mai degrabă. Sinonime acele 2 expresii în sinea mea.

De fiecare dată, în ultimul timp, când caut să găsesc ce e în interiorul meu, ce e cu mine, mă deprim, mă tulbur, mă gândesc la altele. Toate astea datorită unei introspecții eșuate, cel mai probabil.

Sufletul nu îmi mai dă voie să mă regăsesc. Mă simt haotic. Adică, mai bine zis, îmi simt sufletul haotic. Simt că ce e în interiorul meu în momentul de față e de un neînțeles absolut. Sunt în atâta derivă, căci nu am de gând să acord atenție detaliilor, dar e atât de greu.

În ultimul timp, am tot căutat ceva care sî îmi deconcetreze mintea asupra iluzionării mele cu..speranță. Amăgire. Și, totuși, dacă găsesc ceva, ignor acel ceva. Și mă face să mă simt nepăsător, la un moment dat. Atât de nepăsător sunt de tot, în afară de ceea ce fac fix în momentul acela. Acum e acum, niciodată nu va mai fi momentul acesta. Fix secunda asta. Și totuși, nu mă refer la carpe diem. Aia e complet altceva, e, până la urmă, și ignorarea momentului. Ignoranță totală. Dar pe mine nu mă mai interesează nimic. Din ce a fost. Din ce va fi. Din ce a fost acum câteva secunde sau ce urmează a fi. Mă aflu pe mine într-o stare derizorie, ridicolă, absentă; mă iau singur în râs în sinea mea, râd de unul singur, am zâmbetul pe buze, și nu nimeni nu m-ar credea că eu mă găsesc ridicol. Banal. Simplu. Egoist. Totuși, sentimental, când gândesc cinic. Mă afectează atât de tare.


De fapt, gândul la ea e singurul care îmi perturbă nepăsarea. Și iar, nu mă înțeleg. Nu pot afla ce vreau. Nu vreau să rănesc, să enervez, să îndepărtez pe câțiva sau câteva, dar nu vreau să mă mai îndurerez eu, singur. Și..totuși..nu vreau să mi se termine amăgirea. Și totuși, am și eu poftele mele. D-asta o vreau. A mea. Să o dețin.

Și mă gândeam acum, ce greu îmi e să fiu obiectiv cu mine, cu ce se întâmplă în jurul meu. Stau singur, scriu, aștept în momentul ăsta. Aștept fizic, aștept sufletește ruperea lanțului ce leagă amăgirea de mine. Fie c-o să iasă de rău, sfie că o să iasă de bine.Aștept, aștept să văd ce e cu mine, să mă înțeleg odată, să aflu ce e cu ignoranța asta.

Ce trist. Realizez acum că același lucru am zis și acum 2-3 luni. Că ce greu e să fii obiectiv. În 2-3 luni, s-ar părea că n-am mai avansat deloc.

Și vreau să aflu odată cine sunt, care îmi e sufletul. Și nu știu nimic.

altele; altele vechi și noi

Mă gândeam. Ce îmi place starea asta. O aproximaţie de ascundere, acea stare care vine din neimportanţa altor stări. Indiferent încotro bate vântul, indiferent ce drum aleg, mie îmi e totuna.

Am alte momente când totul îmi pare dulce. Foarte, foarte dulce. Pînă şi ţigarea. De când o fi început ea să îmi pară aşa dulce ?

Alte dăţi, pur şi simplu uit de ce gust cu atâta amar anume treburi; uit că datorită faptului că am conştientizat o porţie din gândurile mele, pot să le simt gustul. Zâmbesc, acum către mine. Un zâmbet de la mine către mine.

Aş fi vrut, până acum, să îi fi ştiut sentimentele. Nu cuvinte care descriu sentimentele alea. Nu cuvinte ale ei, care le poate atribui unor sentimente; dacă de sentimente poţi atârna cuvinte, înseamnă că ai mai simţit asta, că te complaci în situaţia de a exprima prin alte evenimente şi alte stări, nu doar ale tale ceea ce ar trebui să nu rămână în cuvinte. Nu doar cuvinte.

Asta, probabil, se datorează faptului că mă schimb; pur şi simplu, mă schimb, când vine vorba de ea. Când sunt lângă ea. Când îi aud numele. Când..tot.

D-asta, oare, mi-o imaginam într-o ploaie ce mă uda din cap până în picioare pe ea, venind cu o umbrelă în mână, adopostindu-mă, iar apoi ştergându-mă cu un prosop ce miroase a ea ?

Da, imaginaţia. Iar a intervenit. Cu atât mai mare e imaginația, cu atât vezi mai puţin din ceea ce ar trebui, teoretic, să vezi. La fel cu toate celelalte. Ironic, nu ? Crezi că vezi mai mult, vezi mai puțin.

Uitasem că atâta timp, eu mă bizuiam pe oameni ce nu snt aici, lângă mine. Sunt undeva, departe, cel puţin în lumea sentimentelor. Mă bazez pe ei, ca şi când am împărtăşi lumea; când, sardonică situaţie, ei mi-au distrus-o p-a mea.

Când apreciezi ceva cu adevărat ? Întotdeauna e o urmă de dezapreciere, dar altfel, dacă nu laşi acea urmă de nesiguranţa aprecierii tale, ţi se spune că eşti obsedat.

Devin nostalgic. De fapt, imaginaţia mea şi lipsa contactului cu subconştientul, furia aceea psihică numită dragoste îmi creează o nostalgie care, de fapt, nu există.

Nu îmi place să mă simt aşa. Şi totuşi, nimănui nu îi place. Dar la mine, e diferit. Nu îmi place.

Căutăm speranţa, alte dăţi în locuri pline de lumină. Nu ştim, nu ne-am învăţat deja că în locuri luminate şi iluminate nu va exista speranţă ? Căci acolo, în afară că termenul este ignorat, acolo nu are de ce să existe ? Dacă vom căuta vreodată speranța, trebuie să mergem în locuri tare întunecate.

Cea mai bună încurajare care am auzit-o vreodată. Crezi în tine ! Nu în mine, care cred în tine; nu în tine, care crezi în mine. În tine, care crezi în tine !

De ce au oamenii ochii în faţă ? Nu te-ai întrebat niciodată ? Ca să se uite în faţă. Nu în spate. Să poţi trece mai departe, nu să rămâi blocat.

Nu voi face niciodată ceva de capul meu. Niciodată. Doar dacă şi cealaltă persoană va vrea, abia atunci o voi face. Mă limitez, mă plafonez singur. D-asta rămân cu nostalgia mea inexistentă, creată de imaginația, internimabila și inconfudabila proprie imaginație; mai rămân cu propria amăgire. Care știu că e o amăgire, o iluzie, o speranță deșartă. Dar de ce aș vrea să renunța la ea ? La amăgirea proprie ? Doar eu știu de ea; e doar a mea, și totuși, doar pe mine trebuie să mă mint că nu există, că nu e o amăgire, că e realitate. Ce naiba oi face ? De fapt..am aflat deja ce oi face în ziua în care voi realiza că e o simplă, minusculă, imperturbabilă amăgire. Mă voi minți.

Ca o inimă care pompează sânge, la fel eşti şi tu; pompezi în mine iluzii, speranţe, alte dăţi sentimente. Ce eşti, tu, de fapt ?

Şi totuşi, dimineaţa aprinde astfel lumina soarelui, îneacă întunericul, sugrumă ideile şi gândurile din visele unui om în a cărui viaţă nu i se întâmplă nimic deosebit, însă care nu îşi găseşte locul. Care absoarbe toate experiențele din jurul lui, care nu găsește locul în sufletul cuiva să își zugrăvească adăpostul numai de el știut. Care se simte în continuare, plin..plin...plin de nefolisnţă şi de gratuititate.

speranţă

Alt cuvânt uzat. Cât de mult m-am legat în ultimul timp de degradarea şi forţarea unor cuvinte. Cât de scârbit am ajuns în momentul acesta. Sunt atât de scârbit, încât ignor tot ce e în jurul meu. Încerc, apoi, cu o licăire de speranţă în ochi şi cu gesturi mânate de ea să observ ce e în jurul meu. Mă scârbesc apoi mai tare. Revin la acea ignoranţă, pe care o aprofundez în interiorul meu. Am ajuns în punctul în care probabil desconsider tot ce e în jurul meu.

Dar speranţa..cât de importantă e. E subtilă, e acolo fără să îţi dai seama, dar te împinge mai departe. Exact ca o inimă ce pompează gânduri optimiste în mintea ta; chiar şi când ar trebui să fii la pământ, ea te ţine în picioare, îţi ridică bărbia prăvălită în gât cu un gest tandru; şi parcă cu ajutorul unui consens, îţi dă drumul din nou, ca unui copil ce abia învaţă să meargă. Te ţine de umeri când nu ştii încotro s-o iei, te călăuzeşte.

Dar lumea uită de făgăduinţa noastră faţă de viaţă. Speranţa nu moare ultima, ea nu moare niciodată. Altfel murim noi - ne ţine în viaţă din punct de vedere psihic. Ea cârmuieşte până la urmă şi fericirea. Dacă nu sunteţi de acord, de ce trăieşte omul ? Să fie fericit. Fie fericirea ne ţine în viaţă, fie speranţa că la un moment dat, vom fi fericiţi.

Speranţa este ultima resursă a oamenilor. Elpis, personificarea speranţei în mitologia greacă a ieşit ultima din cutia Pandorei. Sau Spes, omoloaga din mitologia romană, supranumită şi ultima zeiţă. Cât de simbolic şi cât de clar. Când nimic nu mia merge, speri. Nu o poţi percepta fără să nu ai nimic, căci altfel, o consideri cunoştinţă. Când ea e de fapt speranţă.

Viaţa e ca un fel de cursă, între iubire şi ură. Trebuie să stai pe mijloc, între ele, căci pe alături, pe o parte e raţiunea, iar pe cealaltă nebunia. Noi ne ţinem singuri pe mijloc. Însă speranţa tinde parcă spre nebunie şi spre iubire. Când rămâi fără ea, treci pe cealaltă parte: ură, raţiune.

...Speranţă, vino..şterge-mi conştiinţa, iar apoi mă vei putea vedea cum devin unul cu tine. Voi fi eu întruchiparea ta..voi fi vindecat.

...Speranţă..vino, căci mor încet..

multumesc

Mulțumesc. Rareori mi-a fost dată ocazia să aud aceste cuvinte și să fie sincere.

Atât de uzitat este și cuvântul acesta, ca multe altele din ziua de azi. Câți dintre noi apreciem cu adevărat timpul pe care cineva și-l ia pentru a face ceva pentru noi ? Timp pierdut de acel cineva, fie și câteva secunde. Nu prea mai realizează lumea motivul pentru care folosesc 'mulțumesc', ci mai degrabă doar efectul său. Câștigarea încrederii celor din jur pentru că ai fi cu bun-simț, sau pentru că ai aprecia acel timp pierdut. De fapt, pur și simplu, revendicăm acel act de bună-voie a acelui cineva ca pe propriul nostru act, avându-și efectul cu acel simplu 'mulțumesc'.

Dar nu reușim decât să trezim pe altcineva din noi, nu reușim decât să creăm pe cineva dependent de 'mulțumesc', uzitând astfel cuvântul. Și câți dintre noi n-am făcut-o deja ?

Îmi vin acum în minte alte cuvinte uzitate. Frumos. Iubire. Respect. Toate cu aceeași poveste ca și mulțumesc. Însă, partea tristă, deloc diferite.

Mi-au venit de mult mai multe întrebări, pe care am putut, în sfârșit, să mi le răspund.

De ce ceea ce iubim (nu numai persoane) ajunge exact ca un gunoi la un moment dat ? Pentru că totul ajunge-așa. Până și iubirea, în sensul uzat și nou al cuvântului, ajunge un gunoi.

Oamenii sunt făcuți, așa, cu sentimente. Dar am meritat oare așa ceva ? Da: invidie, mânie, plăcere, control. Nu merităm oare sentimentele ? Povara lor ? Ba da, şi încă din plin.

Care e cea mai mare durere a omului ? Faptul că speranța moare ultima.

Ce enervează cel mai mult omul ? Faptul că e om.

De fiecare dată când încerc să descopăr cauzele personalității mele, mă simt tulburat. Mă aflu pe mine nesatisfăcut. Mă găsesc undeva, naufragiat. De ce ? Că sunt resemnat din cauza faptului că nu mă pot găsi. Cel puțin, acum. Nu mai vreau să mă găsesc. E prea tandră introspecția în momentul acesta, e prea intimă. Trebuie să o împart cu mine, și nu pot. Trebuie să fiu singur. Fără mine. D-asta mă simt așa întristat.

Aș vrea să plouă, să plouă zile după zile, după și mai multe zile. Cât de puține vreau acum..dar de ce vream eu acum ceva vreme așa multe ? De ce ? Ce mă împingea spre de toate, de tot felul ? Faptul că nu simțisem nimic al meu. Când începi să te simți pe tine însuți, să îți auzi propria voce doar, nu și a celor din jur, vrei puține. Vrei singurătate.

De ce păstrăm, totuși, atâta curaj încât să zâmbim ? Nu știm încă ce efect au surâsele ? Nu, nu știm. Sunt atât de importante. Și atât de inexistente într-un mediu natural.

Unde sunt toate dorințele, toate vrerile mele, unde sunt toate temerile și lacrimile mele ? Unde sunt toate umbrele astea ? Dispar. Odată cu dispariția personalităților, dispar și ele.

De ce avem uneori nevoie de a ieși în evidență ? De fapt, e pur și simplu cerința ta către tine într-ale respectului. Vrei să fii văzut când ești nerespectat.

De ce nu există perfecțiunea ? Pentru că e imperfectă. Ce ciudat sună. Dar așa e. Nu are nimic deosebit. E totul bine. Nu iese cu nimic în evidență, pentru că iese cu tot în evidență. E obositoare. Și o distrugem, din invidie, când rareori apare.

Aș vrea ca toate judecările din interiorul meu să capete odată formă. Ca toate suferințele și mâhnirile adânci, toate tribulațiile să fie libere. Să arăt ce văd eu. Nu ce vede restul. Dar nu pot. De ce ? Pentru că n-aș mai fi eu. M-ar cunoaște prea mulți, nu aș mai fi propriul meu secret.

Într-o cameră cu 3 persoane, vor fi cel puțin 6 păreri. De ce ? Pentru că suntem atât de indeciși. Atât de nevoitori suntem cu cerințele noastre, încât nu ne putem decide.

Am deviat foarte, foarte mult.

Titlul nu era pus de dragul de a descrie uzitarea și noul înțeles al acestui cuvânt. Mulțumesc. Era acolo pentru a mulțumi. În sensul adevărat. Care e adevărat doar pentru mine. E adevăr doar pentru mine.

Așa că îmi mulțumesc mie, pentru că sunt în stare să ajung la unele răspunsuri, chiar dacă-s cele mai simple. Dar sunt.

Și îți mai mulțumesc ție, cititorule. Dar mai ales ție, ascultătorule.

personalitati

Atâta timp am dezbătut în mintea mea personalitățile celor din jur. Dar și a mea. Mai ales a mea. Nu reușeam să înțeleg decizii luate.

Am ajuns la realizarea că oamenii în sine și personalitățille lor sunt 2 chestii diferite. Până acum, le numeam măști. Fiecare cu câte 3.

Personalitatea unui om nu e de fapt și ea o simplă mască ? De ce atunci luăm decizii care ne spulberă pe interior ? Renunțăm la propria noastră persoană de dragul unei fațade ? Dacă unii oameni blamează fațada, atunci îi compătimesc. Eu dau vina pe personalitatea mea; pentru orice decizie luată care mi-a făcut rău, personalitățile mele sunt de vină. Că am băut și mi s-a făcut rău; că am încetat să mai vorbesc cu unii și cu alții, care îmi erau buni prieteni sau prietene sau posibile iubite; că spun lucruri care deranjează, ca apoi persoana respectivă să fie în derivă în lumea cugetelor și a simțurilor, iar pentru mine să fie un ridicol și derizoriu cuvânt. Eu arunc toată vina asupra personalităților mele. Fie că sunt pur și simplu nebun și fără minte, fie că sunt cinic în gândire și considerat nesimțit datorită adevărurilor care le spun prea în față, fie că e vorba de un sentimental naiv, considerat rușinos și nesigur pe sine că nu vrea să rănească pe cei din jur, fie că e vorba chiar despre un copilaș care nu își poate lua gândul de la un joc și dulciuri.

Pe cine, altfel, ar trebui să dau vina ? Pe mine ? Sunt prea nepotrivite deiziile, se contrazic prea mult să fie doar o singură persoană de vină. În afară de asta, eu ar trebui să am grijă numai de mine, cu toate că nu îmi place să rănesc pe cei din jur; așa îmi dictez singur. Și nu fac asta.

Până la urmă, noi cum ne vedem pe noi înșine ? Nu vedem de fapt doar rezultatul unor personalități ? E o idee, e ceva care m-a deranjat în ultimul timp; m-a deranjat necunoașterea mea. A zis cineva că trebuie să fii Illuminati pentru a te putea regăsi complet. Dar noi, oamenii de rând, nu ținem prea mult cont de personalitatea noastră ? Nu ne influeanțează ea când încercăm să ne cunoaștem ? Nu a făcut chiar nimeni chestii pe care nu și le poate asuma ?

Mă uitam în jur și vedeam un om care percepe femeile și fetele ca pe ceva inferior lui cu câteva, foarte puține excepții; un om care nu poate vedea adevărul datorită subiectivismului ce îi leagă niște ochelari de cal în jurul capului; un altul care se deprimă când ajunge la concluzii prea profunde, care se sperie de el însuși; o alta care are nevoie de drame pentru a putea fi în centrul atenției; alta care are nevoie de adevăr, de personalități competente și palpabile; altul care are nevoie de adrenalina sentimentelor; un om care vrea culoare, în toate sensurile cuvântului. Eu care îmi doresc .. un anume ceva. Ei de fapt, nu își dau seama de acesete lucruri, nici unul. Toți se consideră normali, sau văd plăceri în cerințele personalităților. Ăștia-s ei ? Care fac acele treburi ? Sau sunt niște personalități incontrolabile ?

Mă voi mai lega de mine cu o singură idee. Negarea singurătății și a tristeții mele. Voi fi fericit în singurătatea mea. Voi fi înconjurat de oameni care văd o personalitate a mea și care cred că mă cunosc, negând astfel tristețea mea. Îmi voi subjuga personalitățile, le voi întemnița și le voi chinui până ce mă lasă în pace. Mă voi uita la ele și voi râde: s-au dus slăbiciunile mele. Nu o să par abătut că îmi zdrobesc personalitățile; nu o să apar în fața unuia și altuia cu lacrimi în ochi, sperând că altul va plânge și el cu mine lacrimi multe și neștiute decât de noi doi.

Așa că feriți-vă de mine, de tulburarea mea, de plaga mea, dar mai ales de iluzionarea mea.

Irnoic. Acum știu cine sunt. Când îmi neg personalitățile.

idei peste gânduri peste și mai multe cugete

Există un cuvânt: 'lume'. Până de curând, am crezut că lumea mea reprezintă doar locul până unde îmi pot propaga ideil, gândurile, sentimentele. Dar când ești înconjurat de atât de mult subiectivism și atât de puțin obiectivism, e imposibil să nu realizezi cât de mică îți e lumea de fapt.

Oftatul. Un gest simplu de conștientizare. Ca oricare altul. După o discuție lungă cu un anume cineva, am coborât la Brâncoveanu, la stația de metrou și urcând scările am plutit într-un oftat. A fost prima oară, probabil, pentru restul oamenilor care urcau scările, când m-au observat. După privirile lor, încercau să ghicească ce e cu oftatul, unii poate reușeau, alți, nu. Dacă cei care nu mă cunosc au o șansă să mă ghicească dintr-un asemenea simplu oftat, darămite cei care mă cunosc ?

Siguranța, protecția sentimentală. Cum naiba oferi așa ceva ? Protecția e greu de realizat, dar siguranța..Poate o metodă bună e să ajuți, să angrenezi și să protejezi țelul celuilalt, în timp ce nu renunți la propriul tău țel. Dar cât de greu, e de fapt, doar și asta. Trebuie ca persoana cealaltă să aibă destulă încredere în tine încât să îți spună țelul ei adevărat și să aibă și mai multă încredere încât să se lase afectată de persoana ta. Să îți dea atâta importanță, încât să se lasă influențată. Iar mai apoi, cât de greu e de fapt să ridici dintr-un simplu țel un pilon cu baza pe realitate și cu vârful în vise.

Sunt atât de scârbit de ce e în jurul meu. Ignor atât de multe lucruri, doar datorită faptului că mă dezgustă. Apoi, am vana încercare de a-i observa pe cei din jurul meu. Mă scârbesc și mai tare decât înainte, așadar reiau acea scârbă. Până când ?

Gândim atât de mult, uneori, încât uităm de instict. Uităm până și definiția lui, darămite încercarea de a te încredința lui.

Mult timp, am încercat să aflu de ce sunt așa cum sunt. Am încercat să găsesc motive, să găsesc evenimente definitorii. Și am uitat de altceva. Mă schimb, și-ncă repede. Petrec atât de mult timp pierzându-mă în explicații, încât am uitat ce sunt. Când în sfârșit îmi amintesc, văd că m-am schimbat. Iar.

Cât de kitsch o să sune asta. O minte ce caută iluminare pentru o inimă ce caută puritate. Toate într-o masă egoistă și confuză ce acceptă doar conformitatea.

Oamenii..ei fac atât de multe doar pentru că așa le e dictat. Când se nasc, au ochii închiși. Iar când mor, îi închidem noi. Când a avut, de fapt, omenirea vreodată ochi ideschiși ? În ultimul timp, tot ce fac oamenii e să mănânce, să doarmă, să se fută și să-și sugrume propriile vise.

Și totuși, cât de ușor acceptăm lumea cu aceleșai idealuri ca ale noastre.

De ce există imaginația ? Doar de dragul de a ne distra inteligența, doar de dragul de a mai scăpa de trivialism sau de a putea anticipa anumite stări și evenimente ? Astea-s de fapt, rezultatele ei..motivul existenței imaginației..încă nu l-am găsit.

Dacă flacăra Pasiunii arde în tine, dacă ea te iubește..arsurile nu mai dor ? Iubirea Pasiunii de fapt nu înseamnă degradarea personalității, pentru că o arde de vie ?

De ce e soarele rotund ? De ce e deaupra noastră ? De ce ne învârtim în jurul lui ? De ce nu poate fi altceva ? Încercăm atât de mult să credem în ceva, încât uităm de propria inimă.

Odată ce cineva a greșit față de tine..vei privi altfel orice gest al acelui cineva.

Ceea ce mă duce la următoarea întrebare: ce e mai important..viața noastră, sau mizeria din ea ?

Azi, în stația de metrou, am observat pe ultima bancă 3 aurolaci. Puștoaice, de până în 12 ani. Toată lumea evita banca aia. M-am dus acolo cu pași mari, sperând că nimeni n- să-mi mai observe figura, când încruntată, când zâmbăreață. Am ajuns acolo. Stăteam, mai îmi țineam respirația că miroseau, dar toate cu un singur gând în minte: aici am scăpat; sunt singur.

Când stai și faci același curu rău încontinuu, e imposibil să ai remușcări. De fapt, nici nu mai e considerat rău. E considerat normal. Banalul, ridicolul normal.

Stăteam și mă uitam la ea. Pur și simplu, dăinuiam în răbdare, țineam în mine explozia frumuseții ei. Ce ciudat e să te abții de la niște cuvinte, doar pentru că ele au ajuns în ziua de azi cliché.

Vise. Țeluri. Odată îndeplinite, unde te mai duci ? Ce mai faci ? Te scalzi în ele ? Te duci, pur și simplu, spre nicăieri când ți-ai îndeplinit visul.

La fel cum speranța că poți avea dreptate dispare odată cu subiectivismul, la fel și speranța de orice fel dispare când devii cinic.

Să o dobori dintr-o lovitură, c-altfel o sperii. Însă uneori, trebuie să te duci că o termini de tot. Însă uneori, parcă vrei doar să mergi până la ea, nu să o dobori.

La un moment dat în viață, realizezi că seducția nu-și mai are locul, iar forța este necesară. Copii gândesc invers. Totuși, unii sunt altfel. Asta sperie lumea. N-ar trebui să îmi fie frică de fricile lor. Până la urmă, până devin bărbat, n-ar trebui să îmi fie frică de nimic. Ce bine ar fi dacă aș gândi așa.

În momentul când auzi întrebarea 'Ești fericit ?', știi cu siguranță că persoana care te întreabă nu e.

În multe cazuri, ne acordăm prea multă importanță. Luăm o povestioară mică, din care facemparte, și credem că e vorba de noi. Când de fapt, e vorba de poveste. Subiectivism.

Sentimentele sunt exact ca o mână plină de nisip. Dacă nu le ții bine, se scurg printre degete. Rămâi cu câteva grăunțe..apoi ce faci ? Le dai drumul, sau te uiți și le admiri, doar acele câteva grăunțe ?

Când fructele vieții se zbârcesc și se usucă, ciorchinele sunt mai dulci, mai roșii. Dar cine naiba preferă ciorchine în locul fructelor ?

Trebuie să învățăm să acceptăm ceea ce inițial nu ne convine. Cum altfel putem culege din acel tot ce ne convine ? O să rămânem, dacă nu facem asta, mereu neconteniți.

magie

Există sau nu există magia ?

Ce e de fapt ? Cumva abilitatea de a crea iluzii de tot felul şi de a decepţiona şi minţi astfel încât să produci uimire ? E cea mai copilrăească definiţie care există pe lumea asta şi asta nu datorită faptului că nu am folosit cuvinte mari şi pompoase. Trist, dar adevărat, aşa e privită magia în ziua de azi.

D-asta lumea nu se mai poate îndrăgosti în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii nu mai cred în magie. Ei cred din start că pământul se roteşte, cred din start că grăitul vine datorită vocii. Dar nu mai văd pe nimeni simţind magie. Nu mai văd pe nimeni dansând în lumina lunii, sau alergând desculţ în ploaie. Oamenii nu mai cred într-o *zi*, ci în o zi ca oricare alta.

Noi scoatem sunete, dar rareori vorbim. Râdem, când nici măcar nu ştim să zâmbim.

Facem totul în concoradnţă cu turma, nu mai ţinem cont de noi înşine, ci de imaginea noastră.

Nu mai există acel impuls, acea sarcină iniţială care dă elan maşinăriei..acelui perpetuum mobile de speţa a 2-a intitulat 'fericire'.

Omul a ajuns să creadă aproape orice i se zice, însă magia a fost dată la o parte. D-aia căutăm în cărţi, filme, muzică toate acele esenţiale simţitului vieţii.

D-asemenea, pentru fiece om în parte, magia diferă. Ea ne dă, de fapt, individualismul. Ea ne scoate în evidenţă, indiferent de situaţie. A ajuns să fie numit mai nou instict, subconştient sau mai ştiu eu ce. Astăzi, magia e aceeaşi pentru toţi. D-asta lipseşte cu desăvârşire originalitatea.

Magia de a fi îndrăgostit..magia de a fi bucuros pentru cel mai neînsemnat gest sau cuget. Magia de a primi un zâmbet din partea unui străin pe stradă, în metrou, la un bar. Nevoia de a zâmbi când nu poţi şi totuşi, executarea acelui surâs. Magia de a avea pe cineva îndrăgostit de tine. Magia lipsei sentimentelor de singurătate, când mai singur de atât nu poţi fi.

Unde e..unde e magia ? A dispărut, căci oamenii nu mai cred în ea.

frumusete

Ce subiect delicat este de fapt cuvântul acesta, metafora a ceva plăcut ochilor.
De fapt, ca mai orice cuvânt folosit de atâtea ori, uzat, iar apoi dându-i-se alt înţeles.

Omul e o creatură a ochiului. Percepe vizualul prin ochi, asociază cuvinte cu imagini, amintiri cu imagini, plăceri cu imagini. Imagini plăcute sunt redate prin 'frumuseţe'.

Dar ce este frumuseţea ? Nu este de fapt înfăţişarea a ceea ce este plăcut pentru armonia liniilor, îmbinarea curbelor şi contopirea maginifică a culorilor ? Frumuseţea până la urmă nu este o simplă valoarea estetică în lumea empirică ? Şi totuşi, frumuseţea trezeşte o admiraţie din punct de vedere moral. Vom privi altfel pe cel frumos decât pe cel urât, îl vom ridica în slăvi pentru acel moment în care cu toţii îl vom considera 'frumos'. Dar vor fi doar câteva momente când vom vedea acel frumos, căci el este trecător.

Dar frumosul este frumos doar în comparaţie cu urât. Valoarea a ceea ce e 'frumos' în ziua de azi este decimat de constanta încercare a omului de a intra în rândul celor frumoşi. Şi din ce în ce mai rar este văzut şi 'urâtul'. Astfel, când consideri ceva 'frumos', nu doar iluzia a ceva plăcut stimulilor vizuali, vezi altceva. Vezi ceva cu adevărat frumos. Vezi ceva ce reflectă însuşirile simplelor metafore a ceva impozant de aspectuos, măgulitor de însorit şi senin, ceva iscusit de soros. Ceva care te însufleţeşte, pentru că nu mai compari cu urâtul. Compari frumosul cu un alt frumos.

Şi când vom putea spune că ceva este 'frumos' în comparaţie cu un alt frumos, atunci şi doar atunci îl vom reţine, iar noi nu vom mai asocia frumuseţea cu ce am considerat noi plăcut ochilor. Pur şi simplu, când ni se va spune că ceva e frumos, vom asocia acel ceva cu adevăratul frumos în imaginaţia noastră. Le vom compara, dar niciodată nu le vom egala. Dar asta nu doar în viziunea unui singur om, ci în a tuturor.

Când toţi oamenii vor gândi la fel, când toţi vor percepe frumosul ca aceeaşi imagine, abia atunci 'frumosul' va fi 'frumos' în sensul originar al cuvântului. Chiar dacă va dura un moment, el va rămâne întipărit în mintea noastră.

Şi atunci abia 'frumuseţea' va fi ceea ce trebuia să fie, nu o simplă metaforă.

iar azi..

Azi m-am înnăbușit în zâmbete. Zâmbete venite din propria amărăciune..sunt român..deci acel 'haz de necaz' este mai mult decât o calitate a noastră. Cine mai poate zâmbi cum o facem noi, când suntem pur și simplu izbiți de ceea ce nu ne convine ?

În fine, aia-i altă idee.

Azi, mi-am amintit că îmi place să calc în bălți. Îmi mai place să calc pe zăpada încă neatinsă, să pășesc pe omătul alb abia așezat, cu sunetul specific, lăsând în spate urmele mele. Ale mele. Luând-o simbolic din loc, ce-ar însemna asta ? Că fac ceea ce alții evită, ceea ce altora nu le pare firesc, opusul ridicolului banal. Bălțile. Că îmi place să simt cu o intensitate ridicată totul, că îmi place originalitatea, că vreau calea mea, a mea și numai a mea, să nu calc pe urmele nimănui. Zăpada.

Am ajuns la trista realizare că, deși majoritatea oamenilor au trei măști (prima, cea afișată pentru tot văzul lumii; a doua, cea redată celor apropiați, care ne cunosc și nouă înșine; a treia..adevărata noastră personalitate, care nici noi nu o cunoaștem), eu s-ar părea că am mai multe. Prea multe; și totuși, nu asta este partea tristă. Azi, a început să se stingă încet, încet și flacăra care ține-n picioare și ultima mea mască. Ce e dedesubt..naiba știe.

Azi mi-am amintit de atâția oameni pe care i-am sfătuit. Am ajuns la nenorocita concluzie că un sfat nu îl dai pentru că așa ai făcut și tu, sau așa faci tu. Așa gândești, așa ai vrea să faci. Rareori am dat un sfat câtuși de puțin palpabil, colorat chiar, iar eu am fost în stare să mi-l urmez. Problema nu stă în felul meu de a fi, incapabil să îmi urmez propriile sfaturi. Am dat multe. Dar două îmi zornăie acum în cap. Fă ce te face pe tine fericit, lasă-i pe alții; atâta timp cât nu le zdrobești visul de tot, o să treacă ei peste egoismul tău, o să înțeleagă într-un timp câtuși de scurt, sau lung. Fă ce te face bucuros, îndeplinește-ți visul, fără să îi calci pe alții (complet) în picioare. Al doilea ar fi: prezentul reprezintă consecințele trecutului. Viitorul, consecințele prezentului. Nu contempla asupra uneia dintre ele, ignorându-le pe restul. Toate trei sunt importante, însă prezentul..parcă ceva mai mult. Prezentul face ca viitorul apropiat să pară prezent. Trecutul este trecut, nu ? Nu trebuie să-l uităm complet, dar nici să ne pierdem în el. Iar viitorul este susceptibil unor lucruri pe care încă nu ni le putem imagina, probabil.

Ar trebui să îi mulțumesc. Fetei care atunci când m-a văzut, m-a făcut să îmi bag capul în pământ de rușine că nu am avut cum să îi răsplătesc zâmbetul acela enorm și adorabil. Fata cu care am fost la prima întâlnire opt ore. Fata care mi-a deschis mintea, fata care mi-a dat cele mai bune sfaturi. Hmm..

frica

Vorbeau în tihnă:

Ea: Uite.
El: Ce-s astea ?
Ea: Înregistrări.
El: Înregistrări ?
Ea: Da..nu le vrei ?
El: Depinde cu ce sunt. Cu ce sunt ?

Pririvirea îi coboară şi vorbeşte deschizând doar pe jumătate gura.

Ea: Sunt..înregistrări audio cu..tot..ce..simt..tot..ce..gândesc..
El: Le iau, atunci !

De fiecare dată când ea încerca să i le dea, ele dispăreau. În mâinile ei, aveau formă. Plecate din mâinile ei, îşi pierdeau orice urmă de materie, orice urmă fizică de existenţă.

Trece puţin timp şi întrebarea vine:

Ea: Le-ai ascultat ? Ce crezi ?
El: Nu..le..pot..lua..
Ea: Ţi le dau din nou.

Întâmplarea se repetă, timpul trece, iar întrebarea se repetă şi ea.

Ea: Ce crezi ?
El: Nu..le..
Ea: Zi-mi ce crezi..Spune-mi ce gândeşti şi tu..Arată-mi ce simţi şi tu..Protejează-mă de ce e rău în ce ţi-am arătat eu..Zi-mi..Hai, zi-mi odată..
El: Nu..le..am..
Ea: Zi-mi, nu mai ezita. Ar trebui acum să ştii ce simt, ce gândesc. Zi-mi odată !

El doreşte aşa mult să ştie ce simte ea, însă nu află..iar frica îl stăpânește.
Ea dorește să își etalze interiorul, dar îi e frică.

de ce ?

D-asta un om nu-l va putea înţelege niciodată pe celălalt. Fiecare trăieşte în propria lui lume. Fiecare are propria concepţie asupra celor din jur. Fiecare om e subiectiv. Neînstare să îl înţeleagă pe celălalt. D-asta lumea mea s-a modelat înăuntrul lumii reale ? Un bărbat. O femeie. Ei erau lumea mea. Ar trebui ca cineva să renunţe la tot ce ştie, la toate convingerile lui, la toate preconcepţiile şi eticile sale, la tot ce îl defineşte, la toate amintirile şi concluziile care îl definesc şi care îl restrâng să înţeleagă ce e în mintea şi sufletul altuia. Bărbatul şi femeia erau în lumea mea; ei erau lumea mea. Dar când ea a plecat, lumea mea s-a fărâmat, iar eu am plecat în căutarea ei, în lumea reală. D-asta nu-i înţeleg pe cei din jurul meu ? Că nu pot renunţa la tot ce înseamnă eu şi nu îi cunosc pe ei atât de mult încât să acumulez într-o secundă tot ce ei deţin, amintiri, experienţe, gânduri, sentimente. D-asta nu pot decât să îi conştientizez şi nu să îi înţeleg. Am încercat, apoi, în lumea reală, să o aduc înapoi, după ce am găsit-o. Am ajuns înapoi în lumea mea, însă uitasem că era sfărâmată. Măcar eu sunt în stare să recunosc că nu îi înţeleg pe restul, ei nu admit asta, ei cred doar că mă înţeleg, când de fapt nici nu mă conştientizează. Acum am rămas, cu ea de mână, în lumea reală. Şi de frică, i-am dat drumul. Sunt singur, în lumea reală, şi doare.

dragoste & ura

Ce cliché sună titlul ăsta. Însă nu am să vorbesc despre dragostea şi ura cea de toate zilele, atribuită unei singure persoane, atribuite unui singur eveniment. N-ar avea rost, aş fi mult prea subiectiv.

Dragostea pentru tine însuţi. Dragostea pentru viaţă. Dragostea pentru crearea unui drum propriu, pe care îl păşeşti cu propriile tale picoare.

Ură pentru tine însuţi. Ură pentru lumea în care trăieşti. Ură aruncată asupra neputinţei creării propriului drum, păşit cu propriile-ţi picioare.

Şi cu asta termin. Şi+aşa am scris cam multe pe acest subiect. Depinde de voi fiecare cum le interpretaţi.