speranţă

Alt cuvânt uzat. Cât de mult m-am legat în ultimul timp de degradarea şi forţarea unor cuvinte. Cât de scârbit am ajuns în momentul acesta. Sunt atât de scârbit, încât ignor tot ce e în jurul meu. Încerc, apoi, cu o licăire de speranţă în ochi şi cu gesturi mânate de ea să observ ce e în jurul meu. Mă scârbesc apoi mai tare. Revin la acea ignoranţă, pe care o aprofundez în interiorul meu. Am ajuns în punctul în care probabil desconsider tot ce e în jurul meu.

Dar speranţa..cât de importantă e. E subtilă, e acolo fără să îţi dai seama, dar te împinge mai departe. Exact ca o inimă ce pompează gânduri optimiste în mintea ta; chiar şi când ar trebui să fii la pământ, ea te ţine în picioare, îţi ridică bărbia prăvălită în gât cu un gest tandru; şi parcă cu ajutorul unui consens, îţi dă drumul din nou, ca unui copil ce abia învaţă să meargă. Te ţine de umeri când nu ştii încotro s-o iei, te călăuzeşte.

Dar lumea uită de făgăduinţa noastră faţă de viaţă. Speranţa nu moare ultima, ea nu moare niciodată. Altfel murim noi - ne ţine în viaţă din punct de vedere psihic. Ea cârmuieşte până la urmă şi fericirea. Dacă nu sunteţi de acord, de ce trăieşte omul ? Să fie fericit. Fie fericirea ne ţine în viaţă, fie speranţa că la un moment dat, vom fi fericiţi.

Speranţa este ultima resursă a oamenilor. Elpis, personificarea speranţei în mitologia greacă a ieşit ultima din cutia Pandorei. Sau Spes, omoloaga din mitologia romană, supranumită şi ultima zeiţă. Cât de simbolic şi cât de clar. Când nimic nu mia merge, speri. Nu o poţi percepta fără să nu ai nimic, căci altfel, o consideri cunoştinţă. Când ea e de fapt speranţă.

Viaţa e ca un fel de cursă, între iubire şi ură. Trebuie să stai pe mijloc, între ele, căci pe alături, pe o parte e raţiunea, iar pe cealaltă nebunia. Noi ne ţinem singuri pe mijloc. Însă speranţa tinde parcă spre nebunie şi spre iubire. Când rămâi fără ea, treci pe cealaltă parte: ură, raţiune.

...Speranţă, vino..şterge-mi conştiinţa, iar apoi mă vei putea vedea cum devin unul cu tine. Voi fi eu întruchiparea ta..voi fi vindecat.

...Speranţă..vino, căci mor încet..

multumesc

Mulțumesc. Rareori mi-a fost dată ocazia să aud aceste cuvinte și să fie sincere.

Atât de uzitat este și cuvântul acesta, ca multe altele din ziua de azi. Câți dintre noi apreciem cu adevărat timpul pe care cineva și-l ia pentru a face ceva pentru noi ? Timp pierdut de acel cineva, fie și câteva secunde. Nu prea mai realizează lumea motivul pentru care folosesc 'mulțumesc', ci mai degrabă doar efectul său. Câștigarea încrederii celor din jur pentru că ai fi cu bun-simț, sau pentru că ai aprecia acel timp pierdut. De fapt, pur și simplu, revendicăm acel act de bună-voie a acelui cineva ca pe propriul nostru act, avându-și efectul cu acel simplu 'mulțumesc'.

Dar nu reușim decât să trezim pe altcineva din noi, nu reușim decât să creăm pe cineva dependent de 'mulțumesc', uzitând astfel cuvântul. Și câți dintre noi n-am făcut-o deja ?

Îmi vin acum în minte alte cuvinte uzitate. Frumos. Iubire. Respect. Toate cu aceeași poveste ca și mulțumesc. Însă, partea tristă, deloc diferite.

Mi-au venit de mult mai multe întrebări, pe care am putut, în sfârșit, să mi le răspund.

De ce ceea ce iubim (nu numai persoane) ajunge exact ca un gunoi la un moment dat ? Pentru că totul ajunge-așa. Până și iubirea, în sensul uzat și nou al cuvântului, ajunge un gunoi.

Oamenii sunt făcuți, așa, cu sentimente. Dar am meritat oare așa ceva ? Da: invidie, mânie, plăcere, control. Nu merităm oare sentimentele ? Povara lor ? Ba da, şi încă din plin.

Care e cea mai mare durere a omului ? Faptul că speranța moare ultima.

Ce enervează cel mai mult omul ? Faptul că e om.

De fiecare dată când încerc să descopăr cauzele personalității mele, mă simt tulburat. Mă aflu pe mine nesatisfăcut. Mă găsesc undeva, naufragiat. De ce ? Că sunt resemnat din cauza faptului că nu mă pot găsi. Cel puțin, acum. Nu mai vreau să mă găsesc. E prea tandră introspecția în momentul acesta, e prea intimă. Trebuie să o împart cu mine, și nu pot. Trebuie să fiu singur. Fără mine. D-asta mă simt așa întristat.

Aș vrea să plouă, să plouă zile după zile, după și mai multe zile. Cât de puține vreau acum..dar de ce vream eu acum ceva vreme așa multe ? De ce ? Ce mă împingea spre de toate, de tot felul ? Faptul că nu simțisem nimic al meu. Când începi să te simți pe tine însuți, să îți auzi propria voce doar, nu și a celor din jur, vrei puține. Vrei singurătate.

De ce păstrăm, totuși, atâta curaj încât să zâmbim ? Nu știm încă ce efect au surâsele ? Nu, nu știm. Sunt atât de importante. Și atât de inexistente într-un mediu natural.

Unde sunt toate dorințele, toate vrerile mele, unde sunt toate temerile și lacrimile mele ? Unde sunt toate umbrele astea ? Dispar. Odată cu dispariția personalităților, dispar și ele.

De ce avem uneori nevoie de a ieși în evidență ? De fapt, e pur și simplu cerința ta către tine într-ale respectului. Vrei să fii văzut când ești nerespectat.

De ce nu există perfecțiunea ? Pentru că e imperfectă. Ce ciudat sună. Dar așa e. Nu are nimic deosebit. E totul bine. Nu iese cu nimic în evidență, pentru că iese cu tot în evidență. E obositoare. Și o distrugem, din invidie, când rareori apare.

Aș vrea ca toate judecările din interiorul meu să capete odată formă. Ca toate suferințele și mâhnirile adânci, toate tribulațiile să fie libere. Să arăt ce văd eu. Nu ce vede restul. Dar nu pot. De ce ? Pentru că n-aș mai fi eu. M-ar cunoaște prea mulți, nu aș mai fi propriul meu secret.

Într-o cameră cu 3 persoane, vor fi cel puțin 6 păreri. De ce ? Pentru că suntem atât de indeciși. Atât de nevoitori suntem cu cerințele noastre, încât nu ne putem decide.

Am deviat foarte, foarte mult.

Titlul nu era pus de dragul de a descrie uzitarea și noul înțeles al acestui cuvânt. Mulțumesc. Era acolo pentru a mulțumi. În sensul adevărat. Care e adevărat doar pentru mine. E adevăr doar pentru mine.

Așa că îmi mulțumesc mie, pentru că sunt în stare să ajung la unele răspunsuri, chiar dacă-s cele mai simple. Dar sunt.

Și îți mai mulțumesc ție, cititorule. Dar mai ales ție, ascultătorule.

personalitati

Atâta timp am dezbătut în mintea mea personalitățile celor din jur. Dar și a mea. Mai ales a mea. Nu reușeam să înțeleg decizii luate.

Am ajuns la realizarea că oamenii în sine și personalitățille lor sunt 2 chestii diferite. Până acum, le numeam măști. Fiecare cu câte 3.

Personalitatea unui om nu e de fapt și ea o simplă mască ? De ce atunci luăm decizii care ne spulberă pe interior ? Renunțăm la propria noastră persoană de dragul unei fațade ? Dacă unii oameni blamează fațada, atunci îi compătimesc. Eu dau vina pe personalitatea mea; pentru orice decizie luată care mi-a făcut rău, personalitățile mele sunt de vină. Că am băut și mi s-a făcut rău; că am încetat să mai vorbesc cu unii și cu alții, care îmi erau buni prieteni sau prietene sau posibile iubite; că spun lucruri care deranjează, ca apoi persoana respectivă să fie în derivă în lumea cugetelor și a simțurilor, iar pentru mine să fie un ridicol și derizoriu cuvânt. Eu arunc toată vina asupra personalităților mele. Fie că sunt pur și simplu nebun și fără minte, fie că sunt cinic în gândire și considerat nesimțit datorită adevărurilor care le spun prea în față, fie că e vorba de un sentimental naiv, considerat rușinos și nesigur pe sine că nu vrea să rănească pe cei din jur, fie că e vorba chiar despre un copilaș care nu își poate lua gândul de la un joc și dulciuri.

Pe cine, altfel, ar trebui să dau vina ? Pe mine ? Sunt prea nepotrivite deiziile, se contrazic prea mult să fie doar o singură persoană de vină. În afară de asta, eu ar trebui să am grijă numai de mine, cu toate că nu îmi place să rănesc pe cei din jur; așa îmi dictez singur. Și nu fac asta.

Până la urmă, noi cum ne vedem pe noi înșine ? Nu vedem de fapt doar rezultatul unor personalități ? E o idee, e ceva care m-a deranjat în ultimul timp; m-a deranjat necunoașterea mea. A zis cineva că trebuie să fii Illuminati pentru a te putea regăsi complet. Dar noi, oamenii de rând, nu ținem prea mult cont de personalitatea noastră ? Nu ne influeanțează ea când încercăm să ne cunoaștem ? Nu a făcut chiar nimeni chestii pe care nu și le poate asuma ?

Mă uitam în jur și vedeam un om care percepe femeile și fetele ca pe ceva inferior lui cu câteva, foarte puține excepții; un om care nu poate vedea adevărul datorită subiectivismului ce îi leagă niște ochelari de cal în jurul capului; un altul care se deprimă când ajunge la concluzii prea profunde, care se sperie de el însuși; o alta care are nevoie de drame pentru a putea fi în centrul atenției; alta care are nevoie de adevăr, de personalități competente și palpabile; altul care are nevoie de adrenalina sentimentelor; un om care vrea culoare, în toate sensurile cuvântului. Eu care îmi doresc .. un anume ceva. Ei de fapt, nu își dau seama de acesete lucruri, nici unul. Toți se consideră normali, sau văd plăceri în cerințele personalităților. Ăștia-s ei ? Care fac acele treburi ? Sau sunt niște personalități incontrolabile ?

Mă voi mai lega de mine cu o singură idee. Negarea singurătății și a tristeții mele. Voi fi fericit în singurătatea mea. Voi fi înconjurat de oameni care văd o personalitate a mea și care cred că mă cunosc, negând astfel tristețea mea. Îmi voi subjuga personalitățile, le voi întemnița și le voi chinui până ce mă lasă în pace. Mă voi uita la ele și voi râde: s-au dus slăbiciunile mele. Nu o să par abătut că îmi zdrobesc personalitățile; nu o să apar în fața unuia și altuia cu lacrimi în ochi, sperând că altul va plânge și el cu mine lacrimi multe și neștiute decât de noi doi.

Așa că feriți-vă de mine, de tulburarea mea, de plaga mea, dar mai ales de iluzionarea mea.

Irnoic. Acum știu cine sunt. Când îmi neg personalitățile.