altele; altele vechi și noi

Mă gândeam. Ce îmi place starea asta. O aproximaţie de ascundere, acea stare care vine din neimportanţa altor stări. Indiferent încotro bate vântul, indiferent ce drum aleg, mie îmi e totuna.

Am alte momente când totul îmi pare dulce. Foarte, foarte dulce. Pînă şi ţigarea. De când o fi început ea să îmi pară aşa dulce ?

Alte dăţi, pur şi simplu uit de ce gust cu atâta amar anume treburi; uit că datorită faptului că am conştientizat o porţie din gândurile mele, pot să le simt gustul. Zâmbesc, acum către mine. Un zâmbet de la mine către mine.

Aş fi vrut, până acum, să îi fi ştiut sentimentele. Nu cuvinte care descriu sentimentele alea. Nu cuvinte ale ei, care le poate atribui unor sentimente; dacă de sentimente poţi atârna cuvinte, înseamnă că ai mai simţit asta, că te complaci în situaţia de a exprima prin alte evenimente şi alte stări, nu doar ale tale ceea ce ar trebui să nu rămână în cuvinte. Nu doar cuvinte.

Asta, probabil, se datorează faptului că mă schimb; pur şi simplu, mă schimb, când vine vorba de ea. Când sunt lângă ea. Când îi aud numele. Când..tot.

D-asta, oare, mi-o imaginam într-o ploaie ce mă uda din cap până în picioare pe ea, venind cu o umbrelă în mână, adopostindu-mă, iar apoi ştergându-mă cu un prosop ce miroase a ea ?

Da, imaginaţia. Iar a intervenit. Cu atât mai mare e imaginația, cu atât vezi mai puţin din ceea ce ar trebui, teoretic, să vezi. La fel cu toate celelalte. Ironic, nu ? Crezi că vezi mai mult, vezi mai puțin.

Uitasem că atâta timp, eu mă bizuiam pe oameni ce nu snt aici, lângă mine. Sunt undeva, departe, cel puţin în lumea sentimentelor. Mă bazez pe ei, ca şi când am împărtăşi lumea; când, sardonică situaţie, ei mi-au distrus-o p-a mea.

Când apreciezi ceva cu adevărat ? Întotdeauna e o urmă de dezapreciere, dar altfel, dacă nu laşi acea urmă de nesiguranţa aprecierii tale, ţi se spune că eşti obsedat.

Devin nostalgic. De fapt, imaginaţia mea şi lipsa contactului cu subconştientul, furia aceea psihică numită dragoste îmi creează o nostalgie care, de fapt, nu există.

Nu îmi place să mă simt aşa. Şi totuşi, nimănui nu îi place. Dar la mine, e diferit. Nu îmi place.

Căutăm speranţa, alte dăţi în locuri pline de lumină. Nu ştim, nu ne-am învăţat deja că în locuri luminate şi iluminate nu va exista speranţă ? Căci acolo, în afară că termenul este ignorat, acolo nu are de ce să existe ? Dacă vom căuta vreodată speranța, trebuie să mergem în locuri tare întunecate.

Cea mai bună încurajare care am auzit-o vreodată. Crezi în tine ! Nu în mine, care cred în tine; nu în tine, care crezi în mine. În tine, care crezi în tine !

De ce au oamenii ochii în faţă ? Nu te-ai întrebat niciodată ? Ca să se uite în faţă. Nu în spate. Să poţi trece mai departe, nu să rămâi blocat.

Nu voi face niciodată ceva de capul meu. Niciodată. Doar dacă şi cealaltă persoană va vrea, abia atunci o voi face. Mă limitez, mă plafonez singur. D-asta rămân cu nostalgia mea inexistentă, creată de imaginația, internimabila și inconfudabila proprie imaginație; mai rămân cu propria amăgire. Care știu că e o amăgire, o iluzie, o speranță deșartă. Dar de ce aș vrea să renunța la ea ? La amăgirea proprie ? Doar eu știu de ea; e doar a mea, și totuși, doar pe mine trebuie să mă mint că nu există, că nu e o amăgire, că e realitate. Ce naiba oi face ? De fapt..am aflat deja ce oi face în ziua în care voi realiza că e o simplă, minusculă, imperturbabilă amăgire. Mă voi minți.

Ca o inimă care pompează sânge, la fel eşti şi tu; pompezi în mine iluzii, speranţe, alte dăţi sentimente. Ce eşti, tu, de fapt ?

Şi totuşi, dimineaţa aprinde astfel lumina soarelui, îneacă întunericul, sugrumă ideile şi gândurile din visele unui om în a cărui viaţă nu i se întâmplă nimic deosebit, însă care nu îşi găseşte locul. Care absoarbe toate experiențele din jurul lui, care nu găsește locul în sufletul cuiva să își zugrăvească adăpostul numai de el știut. Care se simte în continuare, plin..plin...plin de nefolisnţă şi de gratuititate.