multumesc

Mulțumesc. Rareori mi-a fost dată ocazia să aud aceste cuvinte și să fie sincere.

Atât de uzitat este și cuvântul acesta, ca multe altele din ziua de azi. Câți dintre noi apreciem cu adevărat timpul pe care cineva și-l ia pentru a face ceva pentru noi ? Timp pierdut de acel cineva, fie și câteva secunde. Nu prea mai realizează lumea motivul pentru care folosesc 'mulțumesc', ci mai degrabă doar efectul său. Câștigarea încrederii celor din jur pentru că ai fi cu bun-simț, sau pentru că ai aprecia acel timp pierdut. De fapt, pur și simplu, revendicăm acel act de bună-voie a acelui cineva ca pe propriul nostru act, avându-și efectul cu acel simplu 'mulțumesc'.

Dar nu reușim decât să trezim pe altcineva din noi, nu reușim decât să creăm pe cineva dependent de 'mulțumesc', uzitând astfel cuvântul. Și câți dintre noi n-am făcut-o deja ?

Îmi vin acum în minte alte cuvinte uzitate. Frumos. Iubire. Respect. Toate cu aceeași poveste ca și mulțumesc. Însă, partea tristă, deloc diferite.

Mi-au venit de mult mai multe întrebări, pe care am putut, în sfârșit, să mi le răspund.

De ce ceea ce iubim (nu numai persoane) ajunge exact ca un gunoi la un moment dat ? Pentru că totul ajunge-așa. Până și iubirea, în sensul uzat și nou al cuvântului, ajunge un gunoi.

Oamenii sunt făcuți, așa, cu sentimente. Dar am meritat oare așa ceva ? Da: invidie, mânie, plăcere, control. Nu merităm oare sentimentele ? Povara lor ? Ba da, şi încă din plin.

Care e cea mai mare durere a omului ? Faptul că speranța moare ultima.

Ce enervează cel mai mult omul ? Faptul că e om.

De fiecare dată când încerc să descopăr cauzele personalității mele, mă simt tulburat. Mă aflu pe mine nesatisfăcut. Mă găsesc undeva, naufragiat. De ce ? Că sunt resemnat din cauza faptului că nu mă pot găsi. Cel puțin, acum. Nu mai vreau să mă găsesc. E prea tandră introspecția în momentul acesta, e prea intimă. Trebuie să o împart cu mine, și nu pot. Trebuie să fiu singur. Fără mine. D-asta mă simt așa întristat.

Aș vrea să plouă, să plouă zile după zile, după și mai multe zile. Cât de puține vreau acum..dar de ce vream eu acum ceva vreme așa multe ? De ce ? Ce mă împingea spre de toate, de tot felul ? Faptul că nu simțisem nimic al meu. Când începi să te simți pe tine însuți, să îți auzi propria voce doar, nu și a celor din jur, vrei puține. Vrei singurătate.

De ce păstrăm, totuși, atâta curaj încât să zâmbim ? Nu știm încă ce efect au surâsele ? Nu, nu știm. Sunt atât de importante. Și atât de inexistente într-un mediu natural.

Unde sunt toate dorințele, toate vrerile mele, unde sunt toate temerile și lacrimile mele ? Unde sunt toate umbrele astea ? Dispar. Odată cu dispariția personalităților, dispar și ele.

De ce avem uneori nevoie de a ieși în evidență ? De fapt, e pur și simplu cerința ta către tine într-ale respectului. Vrei să fii văzut când ești nerespectat.

De ce nu există perfecțiunea ? Pentru că e imperfectă. Ce ciudat sună. Dar așa e. Nu are nimic deosebit. E totul bine. Nu iese cu nimic în evidență, pentru că iese cu tot în evidență. E obositoare. Și o distrugem, din invidie, când rareori apare.

Aș vrea ca toate judecările din interiorul meu să capete odată formă. Ca toate suferințele și mâhnirile adânci, toate tribulațiile să fie libere. Să arăt ce văd eu. Nu ce vede restul. Dar nu pot. De ce ? Pentru că n-aș mai fi eu. M-ar cunoaște prea mulți, nu aș mai fi propriul meu secret.

Într-o cameră cu 3 persoane, vor fi cel puțin 6 păreri. De ce ? Pentru că suntem atât de indeciși. Atât de nevoitori suntem cu cerințele noastre, încât nu ne putem decide.

Am deviat foarte, foarte mult.

Titlul nu era pus de dragul de a descrie uzitarea și noul înțeles al acestui cuvânt. Mulțumesc. Era acolo pentru a mulțumi. În sensul adevărat. Care e adevărat doar pentru mine. E adevăr doar pentru mine.

Așa că îmi mulțumesc mie, pentru că sunt în stare să ajung la unele răspunsuri, chiar dacă-s cele mai simple. Dar sunt.

Și îți mai mulțumesc ție, cititorule. Dar mai ales ție, ascultătorule.