idei peste gânduri peste și mai multe cugete

Există un cuvânt: 'lume'. Până de curând, am crezut că lumea mea reprezintă doar locul până unde îmi pot propaga ideil, gândurile, sentimentele. Dar când ești înconjurat de atât de mult subiectivism și atât de puțin obiectivism, e imposibil să nu realizezi cât de mică îți e lumea de fapt.

Oftatul. Un gest simplu de conștientizare. Ca oricare altul. După o discuție lungă cu un anume cineva, am coborât la Brâncoveanu, la stația de metrou și urcând scările am plutit într-un oftat. A fost prima oară, probabil, pentru restul oamenilor care urcau scările, când m-au observat. După privirile lor, încercau să ghicească ce e cu oftatul, unii poate reușeau, alți, nu. Dacă cei care nu mă cunosc au o șansă să mă ghicească dintr-un asemenea simplu oftat, darămite cei care mă cunosc ?

Siguranța, protecția sentimentală. Cum naiba oferi așa ceva ? Protecția e greu de realizat, dar siguranța..Poate o metodă bună e să ajuți, să angrenezi și să protejezi țelul celuilalt, în timp ce nu renunți la propriul tău țel. Dar cât de greu, e de fapt, doar și asta. Trebuie ca persoana cealaltă să aibă destulă încredere în tine încât să îți spună țelul ei adevărat și să aibă și mai multă încredere încât să se lase afectată de persoana ta. Să îți dea atâta importanță, încât să se lasă influențată. Iar mai apoi, cât de greu e de fapt să ridici dintr-un simplu țel un pilon cu baza pe realitate și cu vârful în vise.

Sunt atât de scârbit de ce e în jurul meu. Ignor atât de multe lucruri, doar datorită faptului că mă dezgustă. Apoi, am vana încercare de a-i observa pe cei din jurul meu. Mă scârbesc și mai tare decât înainte, așadar reiau acea scârbă. Până când ?

Gândim atât de mult, uneori, încât uităm de instict. Uităm până și definiția lui, darămite încercarea de a te încredința lui.

Mult timp, am încercat să aflu de ce sunt așa cum sunt. Am încercat să găsesc motive, să găsesc evenimente definitorii. Și am uitat de altceva. Mă schimb, și-ncă repede. Petrec atât de mult timp pierzându-mă în explicații, încât am uitat ce sunt. Când în sfârșit îmi amintesc, văd că m-am schimbat. Iar.

Cât de kitsch o să sune asta. O minte ce caută iluminare pentru o inimă ce caută puritate. Toate într-o masă egoistă și confuză ce acceptă doar conformitatea.

Oamenii..ei fac atât de multe doar pentru că așa le e dictat. Când se nasc, au ochii închiși. Iar când mor, îi închidem noi. Când a avut, de fapt, omenirea vreodată ochi ideschiși ? În ultimul timp, tot ce fac oamenii e să mănânce, să doarmă, să se fută și să-și sugrume propriile vise.

Și totuși, cât de ușor acceptăm lumea cu aceleșai idealuri ca ale noastre.

De ce există imaginația ? Doar de dragul de a ne distra inteligența, doar de dragul de a mai scăpa de trivialism sau de a putea anticipa anumite stări și evenimente ? Astea-s de fapt, rezultatele ei..motivul existenței imaginației..încă nu l-am găsit.

Dacă flacăra Pasiunii arde în tine, dacă ea te iubește..arsurile nu mai dor ? Iubirea Pasiunii de fapt nu înseamnă degradarea personalității, pentru că o arde de vie ?

De ce e soarele rotund ? De ce e deaupra noastră ? De ce ne învârtim în jurul lui ? De ce nu poate fi altceva ? Încercăm atât de mult să credem în ceva, încât uităm de propria inimă.

Odată ce cineva a greșit față de tine..vei privi altfel orice gest al acelui cineva.

Ceea ce mă duce la următoarea întrebare: ce e mai important..viața noastră, sau mizeria din ea ?

Azi, în stația de metrou, am observat pe ultima bancă 3 aurolaci. Puștoaice, de până în 12 ani. Toată lumea evita banca aia. M-am dus acolo cu pași mari, sperând că nimeni n- să-mi mai observe figura, când încruntată, când zâmbăreață. Am ajuns acolo. Stăteam, mai îmi țineam respirația că miroseau, dar toate cu un singur gând în minte: aici am scăpat; sunt singur.

Când stai și faci același curu rău încontinuu, e imposibil să ai remușcări. De fapt, nici nu mai e considerat rău. E considerat normal. Banalul, ridicolul normal.

Stăteam și mă uitam la ea. Pur și simplu, dăinuiam în răbdare, țineam în mine explozia frumuseții ei. Ce ciudat e să te abții de la niște cuvinte, doar pentru că ele au ajuns în ziua de azi cliché.

Vise. Țeluri. Odată îndeplinite, unde te mai duci ? Ce mai faci ? Te scalzi în ele ? Te duci, pur și simplu, spre nicăieri când ți-ai îndeplinit visul.

La fel cum speranța că poți avea dreptate dispare odată cu subiectivismul, la fel și speranța de orice fel dispare când devii cinic.

Să o dobori dintr-o lovitură, c-altfel o sperii. Însă uneori, trebuie să te duci că o termini de tot. Însă uneori, parcă vrei doar să mergi până la ea, nu să o dobori.

La un moment dat în viață, realizezi că seducția nu-și mai are locul, iar forța este necesară. Copii gândesc invers. Totuși, unii sunt altfel. Asta sperie lumea. N-ar trebui să îmi fie frică de fricile lor. Până la urmă, până devin bărbat, n-ar trebui să îmi fie frică de nimic. Ce bine ar fi dacă aș gândi așa.

În momentul când auzi întrebarea 'Ești fericit ?', știi cu siguranță că persoana care te întreabă nu e.

În multe cazuri, ne acordăm prea multă importanță. Luăm o povestioară mică, din care facemparte, și credem că e vorba de noi. Când de fapt, e vorba de poveste. Subiectivism.

Sentimentele sunt exact ca o mână plină de nisip. Dacă nu le ții bine, se scurg printre degete. Rămâi cu câteva grăunțe..apoi ce faci ? Le dai drumul, sau te uiți și le admiri, doar acele câteva grăunțe ?

Când fructele vieții se zbârcesc și se usucă, ciorchinele sunt mai dulci, mai roșii. Dar cine naiba preferă ciorchine în locul fructelor ?

Trebuie să învățăm să acceptăm ceea ce inițial nu ne convine. Cum altfel putem culege din acel tot ce ne convine ? O să rămânem, dacă nu facem asta, mereu neconteniți.