coplesitor

Azi am citit ceva. Ceva copleșitor.

O singură dată m-am mai simțit copleșit, însă atunci eram mic, necopt. Am fost copleșit datorită unor sentimente simple, imature, crude, chiar puerile.

Consider că de atunci până azi, am învățat multe. Am ajuns să pot scrie anumite chestii doar datorită faptului că le-am simțit de prea multe ori. Și mă gândesc că ceea ce citesc sunt idei întipărite în mintea cuiva, reluate obsesiv, însă nu conștient; mi se pare că doar așa poți da naștere unor texte îmbinate prin cuvinte ce adulmecă stările cuiva iar apoi le emană cu atâta tandrețe, cu atâta dulce, cu atâta tristețe, toate devenite exagerat de copleșitor.

Prima oară când te simți copleșit de ceva în viață, îți spui că e prima oară, nu te așteptai, nu o să se mai întâmple. Dar când se întâmplă a doua oară ? Până la a doua oară, te pregătești, te maturizez oleacă, și de data asta chiar nu te aștepți.

Am zis cândva că oamenii au încetat să mă mai surprindă. Că atât de rar sunt surpirns pozitiv. Eh, acum s-a întâplat.

Am fost surprins. Am fost copleșit.

Aș îmbrățișa scriitorul, i-aș dedica visul meu, nu i-aș da drumul. Dar o fi la vreun bun ? O ajuta cu ceva ? Naiba știe..

Naiba știe....tot ce știu acum e că-s copleșit.