A fost o zi frumoasă. De când m-am trezit; era frumos afară, iar soarele intra pe geam, mă trezea într-o zi atât de..calmă. M-am trezit încet, m-am coborât greu din pat, m-am dus la baie, un duş rapid şi un ceai în loc de cafea. Mai târziu a venit cafeaua.
Totul..calm. Şi afară, totul era calm.
Ignoram totul, toată agitaţia; poate la servici, cauza era lipsa abundenţei clienţilor şi a agenţilor de vânzări.
Poate a fost, totodată, terminarea revistei, fără probleme majore.
Dar aici am intrat în detalii fizice, am omis complet ce era metafizic. Titlul. Calm.
Îmi supuneam vocea unei uşurări silenţioase, căci azi, totul era bine, frumos, la fel cum soarele înghiţea cu lumina o clădire în faţa mea. Deodată realizasem, totul cădea într-o ordine ideală. Ştiam perfect unde sunt. Ştiam perfect cine sunt. A durat doar un moment, o clipă în care o strălucire m-a scos din tortură. Pentru prima oară, o luciditate venită în interior nu mi-a provocat copleşire, ci revelaţie. Simplă, calmă.
Asta o fi fericirea ? Un moment ce nu-l poţi explica ? Atât de simplu se explică bucuria unui singur moment, fericirea acelor momente mici, bucuriilor mici ? Se explică prin faptul că sunt inexplicabile ? Atât de folositoare sunt, de fapt, aceste bucurii ?
În momentul ăsta, nu pot decât să mă întreb. Nu îmi pot aduce nici un fel de explicaţie, în afară că ea nu există. Acum, cel puţin. D-asta oi fi calm ? Că pentru prima oară, nu văd un răspuns la orizont, şi nici un motiv să caut acel răspuns ? Mă simt atât de bine.
De aceea, mi-am făcut un plan. Că-s fericit. Că-s calm. Am putut planifica, nu am mai mers pe instinctul din interior, după cugete pe care nu le realizez. Toate gândurile au ajuns în instanţa minţii mele, şi am putut formula un plan. Asta o fi, pe de altă parte, fericirea ? Un plan în minte pe care ştiu că nu o să-l duc la capăt ? O amăgire permanent întipărită în mintea mea, pe care mi-e frică s-o realizez ? Da, sunt un laş. Dar măcar, sunt un laş calm.
Mă întrebam dacă amăgirea mea ar avea un suflet, dacă ea ar fi decepţionată de tristeţea mea. Dacă amăgirea mea acum ar fi împlinită datorită acestei..fericiri. O fi decepţionată ? Da ? Bun.
Am iubit. Acum câteva zile, pot spune că am iubit. Am iubit un Conchis. O Grecie, o insulă aproape pustie. O naturaleţe copleşitoare. Mi-l vreau pe Conchis. Misterul acela al neştiutului. Misterul acela al cuvintelor folosite fix pentru tine. A ideilor tale propagate în nişte întâmplări mărunte, reacţiile tale transpuse într-un personaj. Îţi mulţumesc, Fowles, căci m-ai făcut să iubesc ceva. Conchis..a spus următoarele:
' - Este complicat.
- Atunci este un lucru obişnuit, nu unul neobişnuit. răspunde Conchis.'
' - Tinere, eşti un dezastru. Atât de repede te declari învins! Atât de pesimist !
- Am fost şi eu ambiţios cândva. Trebuie să fi fost orb. Apoi poate că nu voiam să mă simt învins. Nu sunt numai eu aşa. Aşa este toată epoca. Toată generaţia mea. Toţi simiţim la fel.
- În marele secol al luminilor acestui pământ. Când am învins mai mult întuneric, în 50 de ani, decât în 5 milioane de ani! .. Şi noi doi ? Noi trăim. Noi suntem această eră minunată. Noi nu am fost distruşi. Noi nu am distrus.
- Omul nu este o insulă.
- Prostii, aiurea ! Fiecare dintre noi este o insulă. Dacă nu am fi, am înnebuni pe loc. Între aceste insule sunt vapoare, avioane, telefoane, radio - ce vrei. Oamenii rămân insule. Insule care se pot scufunda şi pot dispărea pentru vecie. Tu eşti o simplă insulă care nu s-a scufundat. Nu poţi fi atât de pesimist! Nu este posibil.'
' - Voi tinerii de astăzi vă jucaţi cu trupurile cât vreţi, vi le daţi, vi le oferiţi cât vreţi. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar, ci şi specii de simţăminte. Dacă eşti destul de deştept să nu deplângi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compitămeşti pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.'
Doamne. Asta e cireaşa de pe tort. E clar. E ultima simptomă, calmul ăsta.
sâmbătă, martie 27
duminică, martie 21
ieri, iar ieri
Ieri, aseară, n-am mai rămas singur. Probabil de aceea devenisem la un moment dat puțin deprimat; plin de gânduri, mai degrabă. Sinonime acele 2 expresii în sinea mea.
De fiecare dată, în ultimul timp, când caut să găsesc ce e în interiorul meu, ce e cu mine, mă deprim, mă tulbur, mă gândesc la altele. Toate astea datorită unei introspecții eșuate, cel mai probabil.
Sufletul nu îmi mai dă voie să mă regăsesc. Mă simt haotic. Adică, mai bine zis, îmi simt sufletul haotic. Simt că ce e în interiorul meu în momentul de față e de un neînțeles absolut. Sunt în atâta derivă, căci nu am de gând să acord atenție detaliilor, dar e atât de greu.
În ultimul timp, am tot căutat ceva care sî îmi deconcetreze mintea asupra iluzionării mele cu..speranță. Amăgire. Și, totuși, dacă găsesc ceva, ignor acel ceva. Și mă face să mă simt nepăsător, la un moment dat. Atât de nepăsător sunt de tot, în afară de ceea ce fac fix în momentul acela. Acum e acum, niciodată nu va mai fi momentul acesta. Fix secunda asta. Și totuși, nu mă refer la carpe diem. Aia e complet altceva, e, până la urmă, și ignorarea momentului. Ignoranță totală. Dar pe mine nu mă mai interesează nimic. Din ce a fost. Din ce va fi. Din ce a fost acum câteva secunde sau ce urmează a fi. Mă aflu pe mine într-o stare derizorie, ridicolă, absentă; mă iau singur în râs în sinea mea, râd de unul singur, am zâmbetul pe buze, și nu nimeni nu m-ar credea că eu mă găsesc ridicol. Banal. Simplu. Egoist. Totuși, sentimental, când gândesc cinic. Mă afectează atât de tare.
De fapt, gândul la ea e singurul care îmi perturbă nepăsarea. Și iar, nu mă înțeleg. Nu pot afla ce vreau. Nu vreau să rănesc, să enervez, să îndepărtez pe câțiva sau câteva, dar nu vreau să mă mai îndurerez eu, singur. Și..totuși..nu vreau să mi se termine amăgirea. Și totuși, am și eu poftele mele. D-asta o vreau. A mea. Să o dețin.
Și mă gândeam acum, ce greu îmi e să fiu obiectiv cu mine, cu ce se întâmplă în jurul meu. Stau singur, scriu, aștept în momentul ăsta. Aștept fizic, aștept sufletește ruperea lanțului ce leagă amăgirea de mine. Fie c-o să iasă de rău, sfie că o să iasă de bine.Aștept, aștept să văd ce e cu mine, să mă înțeleg odată, să aflu ce e cu ignoranța asta.
Ce trist. Realizez acum că același lucru am zis și acum 2-3 luni. Că ce greu e să fii obiectiv. În 2-3 luni, s-ar părea că n-am mai avansat deloc.
Și vreau să aflu odată cine sunt, care îmi e sufletul. Și nu știu nimic.
De fiecare dată, în ultimul timp, când caut să găsesc ce e în interiorul meu, ce e cu mine, mă deprim, mă tulbur, mă gândesc la altele. Toate astea datorită unei introspecții eșuate, cel mai probabil.
Sufletul nu îmi mai dă voie să mă regăsesc. Mă simt haotic. Adică, mai bine zis, îmi simt sufletul haotic. Simt că ce e în interiorul meu în momentul de față e de un neînțeles absolut. Sunt în atâta derivă, căci nu am de gând să acord atenție detaliilor, dar e atât de greu.
În ultimul timp, am tot căutat ceva care sî îmi deconcetreze mintea asupra iluzionării mele cu..speranță. Amăgire. Și, totuși, dacă găsesc ceva, ignor acel ceva. Și mă face să mă simt nepăsător, la un moment dat. Atât de nepăsător sunt de tot, în afară de ceea ce fac fix în momentul acela. Acum e acum, niciodată nu va mai fi momentul acesta. Fix secunda asta. Și totuși, nu mă refer la carpe diem. Aia e complet altceva, e, până la urmă, și ignorarea momentului. Ignoranță totală. Dar pe mine nu mă mai interesează nimic. Din ce a fost. Din ce va fi. Din ce a fost acum câteva secunde sau ce urmează a fi. Mă aflu pe mine într-o stare derizorie, ridicolă, absentă; mă iau singur în râs în sinea mea, râd de unul singur, am zâmbetul pe buze, și nu nimeni nu m-ar credea că eu mă găsesc ridicol. Banal. Simplu. Egoist. Totuși, sentimental, când gândesc cinic. Mă afectează atât de tare.
De fapt, gândul la ea e singurul care îmi perturbă nepăsarea. Și iar, nu mă înțeleg. Nu pot afla ce vreau. Nu vreau să rănesc, să enervez, să îndepărtez pe câțiva sau câteva, dar nu vreau să mă mai îndurerez eu, singur. Și..totuși..nu vreau să mi se termine amăgirea. Și totuși, am și eu poftele mele. D-asta o vreau. A mea. Să o dețin.
Și mă gândeam acum, ce greu îmi e să fiu obiectiv cu mine, cu ce se întâmplă în jurul meu. Stau singur, scriu, aștept în momentul ăsta. Aștept fizic, aștept sufletește ruperea lanțului ce leagă amăgirea de mine. Fie c-o să iasă de rău, sfie că o să iasă de bine.Aștept, aștept să văd ce e cu mine, să mă înțeleg odată, să aflu ce e cu ignoranța asta.
Ce trist. Realizez acum că același lucru am zis și acum 2-3 luni. Că ce greu e să fii obiectiv. În 2-3 luni, s-ar părea că n-am mai avansat deloc.
Și vreau să aflu odată cine sunt, care îmi e sufletul. Și nu știu nimic.
luni, martie 15
altele; altele vechi și noi
Mă gândeam. Ce îmi place starea asta. O aproximaţie de ascundere, acea stare care vine din neimportanţa altor stări. Indiferent încotro bate vântul, indiferent ce drum aleg, mie îmi e totuna.
Am alte momente când totul îmi pare dulce. Foarte, foarte dulce. Pînă şi ţigarea. De când o fi început ea să îmi pară aşa dulce ?
Alte dăţi, pur şi simplu uit de ce gust cu atâta amar anume treburi; uit că datorită faptului că am conştientizat o porţie din gândurile mele, pot să le simt gustul. Zâmbesc, acum către mine. Un zâmbet de la mine către mine.
Aş fi vrut, până acum, să îi fi ştiut sentimentele. Nu cuvinte care descriu sentimentele alea. Nu cuvinte ale ei, care le poate atribui unor sentimente; dacă de sentimente poţi atârna cuvinte, înseamnă că ai mai simţit asta, că te complaci în situaţia de a exprima prin alte evenimente şi alte stări, nu doar ale tale ceea ce ar trebui să nu rămână în cuvinte. Nu doar cuvinte.
Asta, probabil, se datorează faptului că mă schimb; pur şi simplu, mă schimb, când vine vorba de ea. Când sunt lângă ea. Când îi aud numele. Când..tot.
D-asta, oare, mi-o imaginam într-o ploaie ce mă uda din cap până în picioare pe ea, venind cu o umbrelă în mână, adopostindu-mă, iar apoi ştergându-mă cu un prosop ce miroase a ea ?
Da, imaginaţia. Iar a intervenit. Cu atât mai mare e imaginația, cu atât vezi mai puţin din ceea ce ar trebui, teoretic, să vezi. La fel cu toate celelalte. Ironic, nu ? Crezi că vezi mai mult, vezi mai puțin.
Uitasem că atâta timp, eu mă bizuiam pe oameni ce nu snt aici, lângă mine. Sunt undeva, departe, cel puţin în lumea sentimentelor. Mă bazez pe ei, ca şi când am împărtăşi lumea; când, sardonică situaţie, ei mi-au distrus-o p-a mea.
Când apreciezi ceva cu adevărat ? Întotdeauna e o urmă de dezapreciere, dar altfel, dacă nu laşi acea urmă de nesiguranţa aprecierii tale, ţi se spune că eşti obsedat.
Devin nostalgic. De fapt, imaginaţia mea şi lipsa contactului cu subconştientul, furia aceea psihică numită dragoste îmi creează o nostalgie care, de fapt, nu există.
Nu îmi place să mă simt aşa. Şi totuşi, nimănui nu îi place. Dar la mine, e diferit. Nu îmi place.
Căutăm speranţa, alte dăţi în locuri pline de lumină. Nu ştim, nu ne-am învăţat deja că în locuri luminate şi iluminate nu va exista speranţă ? Căci acolo, în afară că termenul este ignorat, acolo nu are de ce să existe ? Dacă vom căuta vreodată speranța, trebuie să mergem în locuri tare întunecate.
Cea mai bună încurajare care am auzit-o vreodată. Crezi în tine ! Nu în mine, care cred în tine; nu în tine, care crezi în mine. În tine, care crezi în tine !
De ce au oamenii ochii în faţă ? Nu te-ai întrebat niciodată ? Ca să se uite în faţă. Nu în spate. Să poţi trece mai departe, nu să rămâi blocat.
Nu voi face niciodată ceva de capul meu. Niciodată. Doar dacă şi cealaltă persoană va vrea, abia atunci o voi face. Mă limitez, mă plafonez singur. D-asta rămân cu nostalgia mea inexistentă, creată de imaginația, internimabila și inconfudabila proprie imaginație; mai rămân cu propria amăgire. Care știu că e o amăgire, o iluzie, o speranță deșartă. Dar de ce aș vrea să renunța la ea ? La amăgirea proprie ? Doar eu știu de ea; e doar a mea, și totuși, doar pe mine trebuie să mă mint că nu există, că nu e o amăgire, că e realitate. Ce naiba oi face ? De fapt..am aflat deja ce oi face în ziua în care voi realiza că e o simplă, minusculă, imperturbabilă amăgire. Mă voi minți.
Ca o inimă care pompează sânge, la fel eşti şi tu; pompezi în mine iluzii, speranţe, alte dăţi sentimente. Ce eşti, tu, de fapt ?
Şi totuşi, dimineaţa aprinde astfel lumina soarelui, îneacă întunericul, sugrumă ideile şi gândurile din visele unui om în a cărui viaţă nu i se întâmplă nimic deosebit, însă care nu îşi găseşte locul. Care absoarbe toate experiențele din jurul lui, care nu găsește locul în sufletul cuiva să își zugrăvească adăpostul numai de el știut. Care se simte în continuare, plin..plin...plin de nefolisnţă şi de gratuititate.
Am alte momente când totul îmi pare dulce. Foarte, foarte dulce. Pînă şi ţigarea. De când o fi început ea să îmi pară aşa dulce ?
Alte dăţi, pur şi simplu uit de ce gust cu atâta amar anume treburi; uit că datorită faptului că am conştientizat o porţie din gândurile mele, pot să le simt gustul. Zâmbesc, acum către mine. Un zâmbet de la mine către mine.
Aş fi vrut, până acum, să îi fi ştiut sentimentele. Nu cuvinte care descriu sentimentele alea. Nu cuvinte ale ei, care le poate atribui unor sentimente; dacă de sentimente poţi atârna cuvinte, înseamnă că ai mai simţit asta, că te complaci în situaţia de a exprima prin alte evenimente şi alte stări, nu doar ale tale ceea ce ar trebui să nu rămână în cuvinte. Nu doar cuvinte.
Asta, probabil, se datorează faptului că mă schimb; pur şi simplu, mă schimb, când vine vorba de ea. Când sunt lângă ea. Când îi aud numele. Când..tot.
D-asta, oare, mi-o imaginam într-o ploaie ce mă uda din cap până în picioare pe ea, venind cu o umbrelă în mână, adopostindu-mă, iar apoi ştergându-mă cu un prosop ce miroase a ea ?
Da, imaginaţia. Iar a intervenit. Cu atât mai mare e imaginația, cu atât vezi mai puţin din ceea ce ar trebui, teoretic, să vezi. La fel cu toate celelalte. Ironic, nu ? Crezi că vezi mai mult, vezi mai puțin.
Uitasem că atâta timp, eu mă bizuiam pe oameni ce nu snt aici, lângă mine. Sunt undeva, departe, cel puţin în lumea sentimentelor. Mă bazez pe ei, ca şi când am împărtăşi lumea; când, sardonică situaţie, ei mi-au distrus-o p-a mea.
Când apreciezi ceva cu adevărat ? Întotdeauna e o urmă de dezapreciere, dar altfel, dacă nu laşi acea urmă de nesiguranţa aprecierii tale, ţi se spune că eşti obsedat.
Devin nostalgic. De fapt, imaginaţia mea şi lipsa contactului cu subconştientul, furia aceea psihică numită dragoste îmi creează o nostalgie care, de fapt, nu există.
Nu îmi place să mă simt aşa. Şi totuşi, nimănui nu îi place. Dar la mine, e diferit. Nu îmi place.
Căutăm speranţa, alte dăţi în locuri pline de lumină. Nu ştim, nu ne-am învăţat deja că în locuri luminate şi iluminate nu va exista speranţă ? Căci acolo, în afară că termenul este ignorat, acolo nu are de ce să existe ? Dacă vom căuta vreodată speranța, trebuie să mergem în locuri tare întunecate.
Cea mai bună încurajare care am auzit-o vreodată. Crezi în tine ! Nu în mine, care cred în tine; nu în tine, care crezi în mine. În tine, care crezi în tine !
De ce au oamenii ochii în faţă ? Nu te-ai întrebat niciodată ? Ca să se uite în faţă. Nu în spate. Să poţi trece mai departe, nu să rămâi blocat.
Nu voi face niciodată ceva de capul meu. Niciodată. Doar dacă şi cealaltă persoană va vrea, abia atunci o voi face. Mă limitez, mă plafonez singur. D-asta rămân cu nostalgia mea inexistentă, creată de imaginația, internimabila și inconfudabila proprie imaginație; mai rămân cu propria amăgire. Care știu că e o amăgire, o iluzie, o speranță deșartă. Dar de ce aș vrea să renunța la ea ? La amăgirea proprie ? Doar eu știu de ea; e doar a mea, și totuși, doar pe mine trebuie să mă mint că nu există, că nu e o amăgire, că e realitate. Ce naiba oi face ? De fapt..am aflat deja ce oi face în ziua în care voi realiza că e o simplă, minusculă, imperturbabilă amăgire. Mă voi minți.
Ca o inimă care pompează sânge, la fel eşti şi tu; pompezi în mine iluzii, speranţe, alte dăţi sentimente. Ce eşti, tu, de fapt ?
Şi totuşi, dimineaţa aprinde astfel lumina soarelui, îneacă întunericul, sugrumă ideile şi gândurile din visele unui om în a cărui viaţă nu i se întâmplă nimic deosebit, însă care nu îşi găseşte locul. Care absoarbe toate experiențele din jurul lui, care nu găsește locul în sufletul cuiva să își zugrăvească adăpostul numai de el știut. Care se simte în continuare, plin..plin...plin de nefolisnţă şi de gratuititate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)