idei peste gânduri peste și mai multe cugete

Există un cuvânt: 'lume'. Până de curând, am crezut că lumea mea reprezintă doar locul până unde îmi pot propaga ideil, gândurile, sentimentele. Dar când ești înconjurat de atât de mult subiectivism și atât de puțin obiectivism, e imposibil să nu realizezi cât de mică îți e lumea de fapt.

Oftatul. Un gest simplu de conștientizare. Ca oricare altul. După o discuție lungă cu un anume cineva, am coborât la Brâncoveanu, la stația de metrou și urcând scările am plutit într-un oftat. A fost prima oară, probabil, pentru restul oamenilor care urcau scările, când m-au observat. După privirile lor, încercau să ghicească ce e cu oftatul, unii poate reușeau, alți, nu. Dacă cei care nu mă cunosc au o șansă să mă ghicească dintr-un asemenea simplu oftat, darămite cei care mă cunosc ?

Siguranța, protecția sentimentală. Cum naiba oferi așa ceva ? Protecția e greu de realizat, dar siguranța..Poate o metodă bună e să ajuți, să angrenezi și să protejezi țelul celuilalt, în timp ce nu renunți la propriul tău țel. Dar cât de greu, e de fapt, doar și asta. Trebuie ca persoana cealaltă să aibă destulă încredere în tine încât să îți spună țelul ei adevărat și să aibă și mai multă încredere încât să se lase afectată de persoana ta. Să îți dea atâta importanță, încât să se lasă influențată. Iar mai apoi, cât de greu e de fapt să ridici dintr-un simplu țel un pilon cu baza pe realitate și cu vârful în vise.

Sunt atât de scârbit de ce e în jurul meu. Ignor atât de multe lucruri, doar datorită faptului că mă dezgustă. Apoi, am vana încercare de a-i observa pe cei din jurul meu. Mă scârbesc și mai tare decât înainte, așadar reiau acea scârbă. Până când ?

Gândim atât de mult, uneori, încât uităm de instict. Uităm până și definiția lui, darămite încercarea de a te încredința lui.

Mult timp, am încercat să aflu de ce sunt așa cum sunt. Am încercat să găsesc motive, să găsesc evenimente definitorii. Și am uitat de altceva. Mă schimb, și-ncă repede. Petrec atât de mult timp pierzându-mă în explicații, încât am uitat ce sunt. Când în sfârșit îmi amintesc, văd că m-am schimbat. Iar.

Cât de kitsch o să sune asta. O minte ce caută iluminare pentru o inimă ce caută puritate. Toate într-o masă egoistă și confuză ce acceptă doar conformitatea.

Oamenii..ei fac atât de multe doar pentru că așa le e dictat. Când se nasc, au ochii închiși. Iar când mor, îi închidem noi. Când a avut, de fapt, omenirea vreodată ochi ideschiși ? În ultimul timp, tot ce fac oamenii e să mănânce, să doarmă, să se fută și să-și sugrume propriile vise.

Și totuși, cât de ușor acceptăm lumea cu aceleșai idealuri ca ale noastre.

De ce există imaginația ? Doar de dragul de a ne distra inteligența, doar de dragul de a mai scăpa de trivialism sau de a putea anticipa anumite stări și evenimente ? Astea-s de fapt, rezultatele ei..motivul existenței imaginației..încă nu l-am găsit.

Dacă flacăra Pasiunii arde în tine, dacă ea te iubește..arsurile nu mai dor ? Iubirea Pasiunii de fapt nu înseamnă degradarea personalității, pentru că o arde de vie ?

De ce e soarele rotund ? De ce e deaupra noastră ? De ce ne învârtim în jurul lui ? De ce nu poate fi altceva ? Încercăm atât de mult să credem în ceva, încât uităm de propria inimă.

Odată ce cineva a greșit față de tine..vei privi altfel orice gest al acelui cineva.

Ceea ce mă duce la următoarea întrebare: ce e mai important..viața noastră, sau mizeria din ea ?

Azi, în stația de metrou, am observat pe ultima bancă 3 aurolaci. Puștoaice, de până în 12 ani. Toată lumea evita banca aia. M-am dus acolo cu pași mari, sperând că nimeni n- să-mi mai observe figura, când încruntată, când zâmbăreață. Am ajuns acolo. Stăteam, mai îmi țineam respirația că miroseau, dar toate cu un singur gând în minte: aici am scăpat; sunt singur.

Când stai și faci același curu rău încontinuu, e imposibil să ai remușcări. De fapt, nici nu mai e considerat rău. E considerat normal. Banalul, ridicolul normal.

Stăteam și mă uitam la ea. Pur și simplu, dăinuiam în răbdare, țineam în mine explozia frumuseții ei. Ce ciudat e să te abții de la niște cuvinte, doar pentru că ele au ajuns în ziua de azi cliché.

Vise. Țeluri. Odată îndeplinite, unde te mai duci ? Ce mai faci ? Te scalzi în ele ? Te duci, pur și simplu, spre nicăieri când ți-ai îndeplinit visul.

La fel cum speranța că poți avea dreptate dispare odată cu subiectivismul, la fel și speranța de orice fel dispare când devii cinic.

Să o dobori dintr-o lovitură, c-altfel o sperii. Însă uneori, trebuie să te duci că o termini de tot. Însă uneori, parcă vrei doar să mergi până la ea, nu să o dobori.

La un moment dat în viață, realizezi că seducția nu-și mai are locul, iar forța este necesară. Copii gândesc invers. Totuși, unii sunt altfel. Asta sperie lumea. N-ar trebui să îmi fie frică de fricile lor. Până la urmă, până devin bărbat, n-ar trebui să îmi fie frică de nimic. Ce bine ar fi dacă aș gândi așa.

În momentul când auzi întrebarea 'Ești fericit ?', știi cu siguranță că persoana care te întreabă nu e.

În multe cazuri, ne acordăm prea multă importanță. Luăm o povestioară mică, din care facemparte, și credem că e vorba de noi. Când de fapt, e vorba de poveste. Subiectivism.

Sentimentele sunt exact ca o mână plină de nisip. Dacă nu le ții bine, se scurg printre degete. Rămâi cu câteva grăunțe..apoi ce faci ? Le dai drumul, sau te uiți și le admiri, doar acele câteva grăunțe ?

Când fructele vieții se zbârcesc și se usucă, ciorchinele sunt mai dulci, mai roșii. Dar cine naiba preferă ciorchine în locul fructelor ?

Trebuie să învățăm să acceptăm ceea ce inițial nu ne convine. Cum altfel putem culege din acel tot ce ne convine ? O să rămânem, dacă nu facem asta, mereu neconteniți.

magie

Există sau nu există magia ?

Ce e de fapt ? Cumva abilitatea de a crea iluzii de tot felul şi de a decepţiona şi minţi astfel încât să produci uimire ? E cea mai copilrăească definiţie care există pe lumea asta şi asta nu datorită faptului că nu am folosit cuvinte mari şi pompoase. Trist, dar adevărat, aşa e privită magia în ziua de azi.

D-asta lumea nu se mai poate îndrăgosti în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii nu mai cred în magie. Ei cred din start că pământul se roteşte, cred din start că grăitul vine datorită vocii. Dar nu mai văd pe nimeni simţind magie. Nu mai văd pe nimeni dansând în lumina lunii, sau alergând desculţ în ploaie. Oamenii nu mai cred într-o *zi*, ci în o zi ca oricare alta.

Noi scoatem sunete, dar rareori vorbim. Râdem, când nici măcar nu ştim să zâmbim.

Facem totul în concoradnţă cu turma, nu mai ţinem cont de noi înşine, ci de imaginea noastră.

Nu mai există acel impuls, acea sarcină iniţială care dă elan maşinăriei..acelui perpetuum mobile de speţa a 2-a intitulat 'fericire'.

Omul a ajuns să creadă aproape orice i se zice, însă magia a fost dată la o parte. D-aia căutăm în cărţi, filme, muzică toate acele esenţiale simţitului vieţii.

D-asemenea, pentru fiece om în parte, magia diferă. Ea ne dă, de fapt, individualismul. Ea ne scoate în evidenţă, indiferent de situaţie. A ajuns să fie numit mai nou instict, subconştient sau mai ştiu eu ce. Astăzi, magia e aceeaşi pentru toţi. D-asta lipseşte cu desăvârşire originalitatea.

Magia de a fi îndrăgostit..magia de a fi bucuros pentru cel mai neînsemnat gest sau cuget. Magia de a primi un zâmbet din partea unui străin pe stradă, în metrou, la un bar. Nevoia de a zâmbi când nu poţi şi totuşi, executarea acelui surâs. Magia de a avea pe cineva îndrăgostit de tine. Magia lipsei sentimentelor de singurătate, când mai singur de atât nu poţi fi.

Unde e..unde e magia ? A dispărut, căci oamenii nu mai cred în ea.

frumusete

Ce subiect delicat este de fapt cuvântul acesta, metafora a ceva plăcut ochilor.
De fapt, ca mai orice cuvânt folosit de atâtea ori, uzat, iar apoi dându-i-se alt înţeles.

Omul e o creatură a ochiului. Percepe vizualul prin ochi, asociază cuvinte cu imagini, amintiri cu imagini, plăceri cu imagini. Imagini plăcute sunt redate prin 'frumuseţe'.

Dar ce este frumuseţea ? Nu este de fapt înfăţişarea a ceea ce este plăcut pentru armonia liniilor, îmbinarea curbelor şi contopirea maginifică a culorilor ? Frumuseţea până la urmă nu este o simplă valoarea estetică în lumea empirică ? Şi totuşi, frumuseţea trezeşte o admiraţie din punct de vedere moral. Vom privi altfel pe cel frumos decât pe cel urât, îl vom ridica în slăvi pentru acel moment în care cu toţii îl vom considera 'frumos'. Dar vor fi doar câteva momente când vom vedea acel frumos, căci el este trecător.

Dar frumosul este frumos doar în comparaţie cu urât. Valoarea a ceea ce e 'frumos' în ziua de azi este decimat de constanta încercare a omului de a intra în rândul celor frumoşi. Şi din ce în ce mai rar este văzut şi 'urâtul'. Astfel, când consideri ceva 'frumos', nu doar iluzia a ceva plăcut stimulilor vizuali, vezi altceva. Vezi ceva cu adevărat frumos. Vezi ceva ce reflectă însuşirile simplelor metafore a ceva impozant de aspectuos, măgulitor de însorit şi senin, ceva iscusit de soros. Ceva care te însufleţeşte, pentru că nu mai compari cu urâtul. Compari frumosul cu un alt frumos.

Şi când vom putea spune că ceva este 'frumos' în comparaţie cu un alt frumos, atunci şi doar atunci îl vom reţine, iar noi nu vom mai asocia frumuseţea cu ce am considerat noi plăcut ochilor. Pur şi simplu, când ni se va spune că ceva e frumos, vom asocia acel ceva cu adevăratul frumos în imaginaţia noastră. Le vom compara, dar niciodată nu le vom egala. Dar asta nu doar în viziunea unui singur om, ci în a tuturor.

Când toţi oamenii vor gândi la fel, când toţi vor percepe frumosul ca aceeaşi imagine, abia atunci 'frumosul' va fi 'frumos' în sensul originar al cuvântului. Chiar dacă va dura un moment, el va rămâne întipărit în mintea noastră.

Şi atunci abia 'frumuseţea' va fi ceea ce trebuia să fie, nu o simplă metaforă.

iar azi..

Azi m-am înnăbușit în zâmbete. Zâmbete venite din propria amărăciune..sunt român..deci acel 'haz de necaz' este mai mult decât o calitate a noastră. Cine mai poate zâmbi cum o facem noi, când suntem pur și simplu izbiți de ceea ce nu ne convine ?

În fine, aia-i altă idee.

Azi, mi-am amintit că îmi place să calc în bălți. Îmi mai place să calc pe zăpada încă neatinsă, să pășesc pe omătul alb abia așezat, cu sunetul specific, lăsând în spate urmele mele. Ale mele. Luând-o simbolic din loc, ce-ar însemna asta ? Că fac ceea ce alții evită, ceea ce altora nu le pare firesc, opusul ridicolului banal. Bălțile. Că îmi place să simt cu o intensitate ridicată totul, că îmi place originalitatea, că vreau calea mea, a mea și numai a mea, să nu calc pe urmele nimănui. Zăpada.

Am ajuns la trista realizare că, deși majoritatea oamenilor au trei măști (prima, cea afișată pentru tot văzul lumii; a doua, cea redată celor apropiați, care ne cunosc și nouă înșine; a treia..adevărata noastră personalitate, care nici noi nu o cunoaștem), eu s-ar părea că am mai multe. Prea multe; și totuși, nu asta este partea tristă. Azi, a început să se stingă încet, încet și flacăra care ține-n picioare și ultima mea mască. Ce e dedesubt..naiba știe.

Azi mi-am amintit de atâția oameni pe care i-am sfătuit. Am ajuns la nenorocita concluzie că un sfat nu îl dai pentru că așa ai făcut și tu, sau așa faci tu. Așa gândești, așa ai vrea să faci. Rareori am dat un sfat câtuși de puțin palpabil, colorat chiar, iar eu am fost în stare să mi-l urmez. Problema nu stă în felul meu de a fi, incapabil să îmi urmez propriile sfaturi. Am dat multe. Dar două îmi zornăie acum în cap. Fă ce te face pe tine fericit, lasă-i pe alții; atâta timp cât nu le zdrobești visul de tot, o să treacă ei peste egoismul tău, o să înțeleagă într-un timp câtuși de scurt, sau lung. Fă ce te face bucuros, îndeplinește-ți visul, fără să îi calci pe alții (complet) în picioare. Al doilea ar fi: prezentul reprezintă consecințele trecutului. Viitorul, consecințele prezentului. Nu contempla asupra uneia dintre ele, ignorându-le pe restul. Toate trei sunt importante, însă prezentul..parcă ceva mai mult. Prezentul face ca viitorul apropiat să pară prezent. Trecutul este trecut, nu ? Nu trebuie să-l uităm complet, dar nici să ne pierdem în el. Iar viitorul este susceptibil unor lucruri pe care încă nu ni le putem imagina, probabil.

Ar trebui să îi mulțumesc. Fetei care atunci când m-a văzut, m-a făcut să îmi bag capul în pământ de rușine că nu am avut cum să îi răsplătesc zâmbetul acela enorm și adorabil. Fata cu care am fost la prima întâlnire opt ore. Fata care mi-a deschis mintea, fata care mi-a dat cele mai bune sfaturi. Hmm..

frica

Vorbeau în tihnă:

Ea: Uite.
El: Ce-s astea ?
Ea: Înregistrări.
El: Înregistrări ?
Ea: Da..nu le vrei ?
El: Depinde cu ce sunt. Cu ce sunt ?

Pririvirea îi coboară şi vorbeşte deschizând doar pe jumătate gura.

Ea: Sunt..înregistrări audio cu..tot..ce..simt..tot..ce..gândesc..
El: Le iau, atunci !

De fiecare dată când ea încerca să i le dea, ele dispăreau. În mâinile ei, aveau formă. Plecate din mâinile ei, îşi pierdeau orice urmă de materie, orice urmă fizică de existenţă.

Trece puţin timp şi întrebarea vine:

Ea: Le-ai ascultat ? Ce crezi ?
El: Nu..le..pot..lua..
Ea: Ţi le dau din nou.

Întâmplarea se repetă, timpul trece, iar întrebarea se repetă şi ea.

Ea: Ce crezi ?
El: Nu..le..
Ea: Zi-mi ce crezi..Spune-mi ce gândeşti şi tu..Arată-mi ce simţi şi tu..Protejează-mă de ce e rău în ce ţi-am arătat eu..Zi-mi..Hai, zi-mi odată..
El: Nu..le..am..
Ea: Zi-mi, nu mai ezita. Ar trebui acum să ştii ce simt, ce gândesc. Zi-mi odată !

El doreşte aşa mult să ştie ce simte ea, însă nu află..iar frica îl stăpânește.
Ea dorește să își etalze interiorul, dar îi e frică.

de ce ?

D-asta un om nu-l va putea înţelege niciodată pe celălalt. Fiecare trăieşte în propria lui lume. Fiecare are propria concepţie asupra celor din jur. Fiecare om e subiectiv. Neînstare să îl înţeleagă pe celălalt. D-asta lumea mea s-a modelat înăuntrul lumii reale ? Un bărbat. O femeie. Ei erau lumea mea. Ar trebui ca cineva să renunţe la tot ce ştie, la toate convingerile lui, la toate preconcepţiile şi eticile sale, la tot ce îl defineşte, la toate amintirile şi concluziile care îl definesc şi care îl restrâng să înţeleagă ce e în mintea şi sufletul altuia. Bărbatul şi femeia erau în lumea mea; ei erau lumea mea. Dar când ea a plecat, lumea mea s-a fărâmat, iar eu am plecat în căutarea ei, în lumea reală. D-asta nu-i înţeleg pe cei din jurul meu ? Că nu pot renunţa la tot ce înseamnă eu şi nu îi cunosc pe ei atât de mult încât să acumulez într-o secundă tot ce ei deţin, amintiri, experienţe, gânduri, sentimente. D-asta nu pot decât să îi conştientizez şi nu să îi înţeleg. Am încercat, apoi, în lumea reală, să o aduc înapoi, după ce am găsit-o. Am ajuns înapoi în lumea mea, însă uitasem că era sfărâmată. Măcar eu sunt în stare să recunosc că nu îi înţeleg pe restul, ei nu admit asta, ei cred doar că mă înţeleg, când de fapt nici nu mă conştientizează. Acum am rămas, cu ea de mână, în lumea reală. Şi de frică, i-am dat drumul. Sunt singur, în lumea reală, şi doare.

dragoste & ura

Ce cliché sună titlul ăsta. Însă nu am să vorbesc despre dragostea şi ura cea de toate zilele, atribuită unei singure persoane, atribuite unui singur eveniment. N-ar avea rost, aş fi mult prea subiectiv.

Dragostea pentru tine însuţi. Dragostea pentru viaţă. Dragostea pentru crearea unui drum propriu, pe care îl păşeşti cu propriile tale picoare.

Ură pentru tine însuţi. Ură pentru lumea în care trăieşti. Ură aruncată asupra neputinţei creării propriului drum, păşit cu propriile-ţi picioare.

Şi cu asta termin. Şi+aşa am scris cam multe pe acest subiect. Depinde de voi fiecare cum le interpretaţi.