picaturi din amintirile unui vis

Da. Ochi de cupru. Ochi negri topiţi de-o flacără ce arde inăuntrul ei. Privirea ei blajină, oprindu-se numai să susţină căldura. Ochi de cupru...ochii...ingrijoraţi. N-o să-i uit prea curand. A fost momentul când nostalgia şi melancolia mi-au fost date la o parte de ironica bătaie accelerată a inimii şi lipsa de suflu; momentul când şi-a aşternut privirea-i într-un loc arid din sufletul meu: ploaia cu sentimente.

Da..corpul ei atât de apropiat d-al meu, încât respiram aerul ei. Atingeri lăuntrice ale sufletelor, urmate de vise ale unor pasiuni ce clocoteau în spatele zâmbetelor firave. Atingând alene hainele ce-i ornamentau pielea, frica rămânea captivă în abisul uitărilor..apoi..tăcută, imperceptibilă, se lasă pradă mie.. buzele încep să tremure, să gemete, devenim încet dezgoliţi, iar acum trupurile ne sunt parcă nişte sclavi, biciuiţi de biciul extazului. Trec clipe..şi mai trec..

Mângâiat de veghea ei, văd aceeaşi ochi îngrijoraţi, în timp ce proprii ochi încep să vadă realitatea.

Am aflat azi că atunci când mintea ţi-e plină de idei, preconcepţii, convingeri şi concluzii, sistezi să mai simţi şi să mai vezi motivul şi înţelepciunea din spatele unor fapte. Deci trebuie golită mintea. Mai devreme am golit-o. Şi în loc de gânduri căutătoare de adevăr şi decizii măsurate-n etici, am înclinat spre..ea..

yo

Yo. (în versiunea japoneză de salutare, nu cea de gangaster negru american)

Mă gândeam azi să nu mă uit pe mine însumi, criticând atât de mult pe toţi cei din jur.

Părţile rele ?

Pe scurt, sunt un ipocrit ipohondru, obsedat de singurătate, poate ipocrit al trecutului. Atotşitutor şi animicfăcător. Fie că viaţa mi-o ia-n sus, fie că mi-o ia-n jos, eu privesc totul cu ochi înlăcrimaţi.

Mai pe larg, simt că-s fals. Aproape niciodată nu pot fi EU însumi şi doar atât. Tot timpul trebuie să fiu ceva mai mult, sau ceva mai puţin. Niciodată cât simt eu că sunt. Simt că uneori lumea face totul intenţionat împotriva mea. Paranoic, într-o oarecare măsură. Însă, totuşi, nu. Obsedat. Ăsta era cuvântul. Obsedat. Mi-am adus aminte şi de ce urăsc cuvântul: pentru că am fost numit aşa, pe drept, iar eu refuzam să cred că dezgustătorul cuvânt ce-l eu asociam cu oricine în afară de mine însumi, mi se potriveşte aşa bine.

Singurătatea aduce o singură viziune legată de viitor: cea de întuneric înmiresmat de parfumuri trecătoare ale unor fete ce nu mă reţin, iar eu pe ele nici atât. Dar aduce la suprafaţă şi realitatea caracterului meu. Cu care am început să mă mândresc că-l afişez, fără a-mi fi frică. Aştept cu nerăbdare să văd când o ieşi totul la iveală. Oi mai simţi că-s fals, apoi ?

Ipocrizia trecutului e un simplu sinonim pesimist al romanticului incurabil. Cine naiba mai e romantic în ziua de azi ?

Ha, nu pot să uit. Vorbesc cu femei în toată firea şi le înţeleg mai bine decât bărbaţii lor. Ştiu exact la ce se aşteaptă o femeie de la un bărbat. Dar nu pot schimba cu nimic firea-mi. Nu pot schimba, cu tot ceea ce înţelege mintea mea deciziile care se iau pe 'simţite'. Convingerile care le-are inima mea-ncimentate sunt mai uşor de abordat decât experienţele minţii. Revenind, vorbesc cu aceste femei, le dau un sfat, sau două, sau nici unul, poate doar o vorbă bună. Mă gândesc ce uşor e. Pus faţă-n faţă cu o situaţie asemănătoare, plec capul şi devin ca restul. Uit totul. Iar apoi, îmi dau seama de ce am făcut. Dar, eh, prea târziu. Atotştiutor şi animifăcător. Minte şi inimă, eh ?

S-ar părea că ultima parte e cea mai uşor explicabilă, însă necesită cele mai multe rânduri. Noroc cu celelalte post'ări.

Părţile bune ?

Vulnerabil, maleabil şi atent la detalii.

hol

Mi s-a spus de curând că fiece om locuieşte într-o cameră. Camera, plină de sentimente, cu o uşă şi o fereastră. Pe cât de interpretabilă este simbolistica uşii şi cea a ferestrei, pe atât de neimportante.

Spusele au continuat cu faptul că-s văzut într-un hol. Nu o cameră. Cu camere în stânga şi-n dreapta laolaltă. Fiecare cameră cu propriile sentimente, uşi şi geamuri. Poate mai multe. Mi s-a spus c-ar trebui să decid odată în ce cameră să intru. Nu doar să bag capul, iar apoi să las uşa deschisă.

Într-adevăr, am deschis atâtea uşi. Însă nu le-am lăsat larg deschise, am lăsat loc cât să fie închise în urma unei brize calme. Sau să fie deschise, trântite de perete de un vânt puternic. Acum, ar trebui să aştept să mă tragă cineva de braţ ? Să mă tragă-ntr-o cameră ? Sau să mai hoinăresc pe hol, căutând camera cu cu broasca ce-mi pare potrivită ?

Mai aştept. Aştept braţul ce mă va trage, sau broasca elucidantă..sau..mai bine, nu, mai bine continui pe hol, înainte. Atâtea camere-n stânga şi-n dreapta. Sau..aş putea să verific dacă vreo uşă s-a deschis mai larg între timp..Sau să deschid eu o uşă a cărei broaşte am omis-o ? Iar uşa din capăt, cea care mă atrage, pare întunecată. Nu îmi surâde broasca, dar mă atrage.


Ce-ar trebui să fac ? Să mă gândesc la ce-ar fi mai bine ? Binele gândit nu coincide cu lipsa de durere, lipsa de dor. Iar cu cele spuse acum, ar trebui să tai firul cugetelor.

Vorba 'ceea, indiferent ce se va-ntâmpla mâine, întotdeauna vom avea noaptea ce vine.

norocosii

Nu ştiu cât de mult izbăveşte omul, în genere, în viaţă. Din nenumărate motive. Printre care că fiecare om are o altă concepţie asupra vieţii.

Dar mulţi tânjesc după acelaşi lucru. Fericirea. De multe ori, confundantă cu iubirea. Toate simţurile sufletului umplute de beatitudine. Ale trupului de pasiuni arzătoare, iar ale minţii de idei egoiste. Senzaţia de siguranţă, garantată de o privire, un răsuflu şi-o îmbrăţişare, la un timp nealocat, nedefinit pe o perioadă la fel de misterioasă, fie ea lungă sau scurtă. Setea de cunoaştere a celuilalt, contopirea lacomă, mârşavă a două inimi, suflete şi trupuri. Dar nu şi a minţii. Aici intervine şi durerea. Gelozia. Mânia. Depinde de cât de mare-ţi e sufletul, sau cât de dornic îţi e trupul pentru a putea purcede unirea a două minţi.

Unde-s doi, puterea creşte. O lege a naturii. Urmată aşa prost de om. Sufletesc, sentimental, trupesc, omul caută acest "doi", acest "noi", ce te goleşte pe dinăuntru, te deprivă de individualism şi te umple cu "noi". Dragostea e haină. Şi-n căutarea noastră, omul ignoră, suferă neîmplinri, însă el suferă şi împlinri. Le suferă. Le simte pe toate, căci a simţi înseamnă a iubi; a iubi - a suferi; a suferi - a detesta; a detesta - a simţi. Toate pentru că iubim.

Norocoşi sunt cei ce nu iubesc laic, cei ce-şi contopesc minţile cu un zeu. Îşi sacrifică sufletul şi inima pentru a elimina egoismul, gelozia şi vulgaritatea. Se schimbă. Se unesc, pierd laicism şi inimă şi câştigă ignoranţa vieţii pe Pământ. Cred în destin şi în plan, nu în decizii şi coincidenţe şi consecinţe.

Eh, eu nu mă număr printre acei norocoşi.

obligatie ?!

În momente exact ca cel de faţă, îmi zâmbesc ironic două idei în cap. Prima: de unde până unde obligaţia unui băiat sau bărbat de a face primul pas după câteva schimburi de priviri, mai calde decât cele cu care eşti învăţat în genere. Plini de interes, o fată îşi azvârle ochii asupra unui băiat de care se simte atras; băiatul, căutând parcă scânteia ce urmează să îndeplineacă miracolul întâlnirii "predestinate" a două persoane. Idei ascunse în căutături, pasinui ascunse în zâmbet, un vis tăinuit în gesturi inexplicabile, toate conducând spre dorinţa elucidării ilustrei întrebări: "să fiu EU acela ce face primul pas ?"

Şi cum orice secret nu se află uşor, speranţele că celălalt ar face primul pas mor; se îneacă într-un noian de căutături şi căutări. Momentul nu vine, însă te mai uiţi o dată înapoi să vezi ce ai fi putut, nu fără zbucium, să ai, să ţii pentru tine, să fie al tău. E .. parcă..sadic, nu ?

Aşteţi, aştepţi un moment oportun, însă nu vine. Tot timpul, ivituri de tot felul te împiedică să faci acel prim pas. La finalul finelui, cum putem alege momentul potrivit ? Nu putem. Întâmplări şi gânduri excesive ne seacă curajul când vine vorba despre persoane la care am putea ţine. Despre care avem impresia, într-un moment mai degrabă inoportun, că la un moment dat (fie în prezent, fie în viitor) ne poate păsa de persoana respectivă.

Cum poţi spune unei fete, pe care până atunci nu ai văzut-o în viaţa ta, că ai vrea să o atingi, fără să o priveşti, măcar iluzia că o simţi mai bine să fie; că ţi-e frig şi că vrei o noapte'ntreagă să te încălzească în braţele ei; că ai vrea să o priveşti, fără să o atingi, să te pierzi în mireasma privirilor, să-ţi mai fie alungate decepţiile. Cum ? Când nu cunoşti !

Iar a 2-a am uitat-o..am intrat în prea multe detalii.