temporalitate

Astăzi simt nevoia de a mă prezenta. De a arăta cine sunt.

Nu numele importă. Nici o trăsătură fizică sau una comportamentală văzută strict prin ochii mei. Mi-e prea greu să nu fiu subiectiv cu mine însumi, nu ştiu nimic despre mine. Mi-a spus mama, acum câteva zile, care mă vede zilnic şi care mă simte mai bine ca oricine că ea a ajuns, după aproape 22 de ani, la concluzia că nu mă cunoaşte.

Azi mă voi prezenta. Nu ştiu cine sunt. Nici nu mai simt dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte. Sufletul îmi e atât de schimbător, încât degeaba aş ieşi victorios dintr-o bătălie a mea cu mine însumi, numită introspecţie. Degeaba m-aş cunoaşte azi, căci n-aş putea înţelege ce am făcut ieri, nici ce voi face mâine. Acum, mă simt bine, căci nu mă cunosc. Eu sunt cel ce nu se cunoaşte şi nu se mai vrea.

Deci, până şi stările de atenţie în căutările de sine sunt de fapt inutile. Căci noi, în acţiuni şi simţământe, în poveri şi în vorbe dulci, în pofte şi în gânduri, suntem efemeri. În ceea ce contează mai mult pentru noi, suntem tranzitivi, trecători, temporali.

Căci am adus în sfârşit vorba despre temporalitate, nu mă pot abţine. Imaginaţi-vă cât de mici suntem noi, fiece om în parte, faţă de întregul Pământ. Faţă de toată planeta asta şi faţă de toate populaţiile acestei lumi. Să fii cu adevărat mare înseamnă să-ţi laşi urmele paşilor în mai toate colţurile planetei.

Şi totuşi, cât de mică e Terra faţă de întreaga galaxie. La rândul ei, cât de minusculă, infimă, microscopică şi neînsmenată e galaxia noastră faţă de întreg Universul. Nu trebuie să fii mare gânditor să spui ceea ce urmează spun: cât de mici suntem, luaţi individual, faţă de întregul Univers. Infintezimali, extrem de mici. Exagerat de mici.

Atât de puţină importanţă are fiecare om în parte faţă de întreg Universul, însă noi stăm şi cugetăm, gândim, de parcă zecile noastre de ani trăiţi ar însemna ceva întru acest tot. De parcă o decizie luată spre a ascunde frica noastră, spre a o proteja şi a-i da dreptate ar afecta atât de multe. Ce naiba o fi cu frica asta !? Cu laşitatea asta !?

Am ajuns să fim atât de laşi, încât frica ne-a dat la o parte ideologia minusculităţii noastre. Ideologia neimportanţei negată de religie.

Câte căi există de a interpreta rolul omului în Univers. A întregii omeniri, de fapt. De ce or exista atâtea ?.. Probabil pentru că nu ştim. Şi ne e frică de neimportanţa noastră. De temporalitatea şi efemeritatea noastră. Mă întristează că cei consideraţi înţelepţi, bătrânii lipsiţi de dorinţe materiale sunt atât de calmi şi ceilalţi, din jurul lor, se mint cu ideologii improprii, parcă să ascundă minusculitatea noastră. Ei nu au afirmat niciodată că suntem atât de importanţi, încât să uităm să simţim. Ei au negat doar dorinţele carnale, trupeşti de toate felurile, astfel răspunzând Universului cu aceeaşi nepăsare de care şi Universul dă dovadă.

Nu facem ceea ce vrem să facem. Ne prefacem doar că am realiza ce dorim cu adevărat. Ne ascundem în spatele laşităţii şi fricii şi uităm astfel de temporalitatea noastră. De faptul că suntem atât de trecători.

Am avut momente. Când am fost laş. Când am fost îndrăgostit. Când am fost calm. Când am fost înfuriat. Când am gândit decisiv. Când am avut impresia că mă cunosc. Când m-am întristat. Dar cât de tranzitorii au fost aceste momente. Cât de umbrite. Cât de mincinoase şi lipsite de scop. Cât de temporale.

Probabil tristeţea ameninţă acum să ajungă disperare. Probabil îmi resemnez suferinţa în temporalităţi.

Greu, rece, monoton. Aşa mă simt. Aşa mă pot prezenta. M-am supărat atât de tare pe mine, căci am ţinut seama de temporalitate. M-am supărat c-am dezamăgit. Nu mă pot ierta. Am nevoie de iertarea dezamăgirilor.

Însă amăgirea mea, singura care-a rămas vie, mă caută acum. Îmi face cu ochiul, în timp ce mă respiră. S-a schimbat. A văzut că pot fi şi curajos. A văzut că iau tot ce spun în seamă, că nu-s simple cuvinte. Acum, ea mă vrea pe mine.

Zâmbesc. Am definit, în acelaşi timp, opusul răbdării. Opusul nevoii mele.

Zâmbesc acum mai tare. M-am prezentat.