unica fascinatie

Unica fascinaţie care mi-a rămas.

Până acum ceva timp, ar fi fost persoane care mă fascinau. Însă, acum a avut loc un coup d'état în interiorul meu. De data asta, pot dicta ceea ce vreau. Ceea ce gândesc.

Alţi demoni. Anxietate. Frică. Decădere în mediocritate. Întâmplări stupide. Purcedere înspre mizerie. Asta vede mintea mea în vidul lăsat acum de inimă. A fugit iar, ca nebuna, incontrolabilă. Necontrolabil, şi eu, din cauza ei. Gânduri peste gânduri, consecinţele unor evenimente mi-au readus mintea în prim plan. Demonul..ce tinde spre diavol. Drac. Şi nu numai dracul ăsta, mintea..mi-au readus în prim plan .. floarea lăsată la mormântul amintirilor. Acel trandafir alb. De ce trandafir ? De ce alb ? Dragostea pură, o simplă amintire.

Unicul moment, unica conştientizare adevărată a ceea ce e în jurul tău. Moartea, sau imediata apropiere a acesteia duc, într-o fracţiune de secundă, la răspunsul celor două întrebări care îmi ocupă cel mai mult timp: 'Ce contează cu adevărat în viaţă ?' şi 'Ce mă face fericit ?'. Consider că e singurul moment în care noi devenim noi înşine, consider că e unica motivaţie să ne dezgolim personalităţile de toate măştile..de toate..hainele de fier.

Ştiu. Am 21 ani. Am TOOAATĂ viaţa înainte. Asta mă sperie. Nu văd nimic îmbucurător la viaţă. Bucurii ? Ce ? Nişte idei transmise din generaţii în generaţii, până la părinţii tăi, iar apoi ţie sau convingeri propagate de mass-media ? Individualismul, originalitatea, unde sunt ? Unde ?

Familia, banii, cariera, casa, învăţatul, experimentatul, până la urmă ce rost au ? Nu cred în nimic după moarte. Însă..ea..în sine..moartea..în momentul în care mori, eşti TU, fără nici un dualism în gândire. Fără povestea spusă prin prisma sentimntalului naiv sau cugetatului cinic.

Viaţa. Toată pare de-un negru cristalin, de-un obscur ciudat, de-o simplitate amară şi de-o goliciune abisală.

Ce-a rămas ? Momentul morţii..Unica mea fascinaţie..

mirajul

Stau alte dăţi şi mă invadează conştiinţa şi luciditatea. Întrebări care m-au stors de puteri, care m-au rănit, uneori.

Am crezut că mă cunosc, iar când m-am uitat în oglindă, m-am suprins pe mine însumi. Nu m-am recunoscut. Am fost uluit de ce am văzut. Însă încă nu văzusem atât de multe. Am văzut doar zâmbetul meu diabolic ce se vedea-n oglindă.

Nu vedeam motivele ascunse în spatele zâmbetului ăsta pervers. Am văzut şi căutătura mea ce părea c-ar căuta ceva pe care să se răzbune. Răzbunarea, dulce răzbunare...însă răzbunarea cui ? A ce ? Vedeam buzele cum parcă mi se mişcă spunându-mi 'N-ai văzut încă nimic. Mai ai atâtea de învăţat, de simţit. Vei fi copleşit şi nici nu-ţi vei da seama că ai cedat deja. Când îţi vei da seama, vei realiza cât de puţine zâmbete reale şi fapte cu final răsunător pentru tine îţi vor fi rămase. Vei cere ajutor, însă doar zâmbetul acela forţat şi nesimţit îţi va rămâne.' .. Vedeam cum corpul meu nu mai suportă, nu mai are stare, vrea parcă să spargă oglinda. Nu, nu mă cunosc. Habar nu am cine sunt, însă..parcă, puţin câte puţin, ies la iveală.

Am deviat. Alte întrebări sunt cele precum la ce ajută sentimentele ? La formarea caracterului ? HA ! Nu. Mă întreb cum ar fi o lume fără sentimente. Toţi ar fi fericiţi. Nefericiţi ar fi doar cei ce tânjesc după sentimente. Doar tânjesc, căci ele nu ar exista. În rest..fericire, căci în viziunea mea, orice problemă are o rezolvare, mai puţin povara sentimentelor şi a conştiinţei.

Iar am deviat. Cei ce gândesc, semi-intelectualii din ziua de azi nu au nici un refugiu de invazia asta a lucidităţii. Orice putem suporta, însă asta, nu. Vedem cum zile, săptămâni de cugete dispar în câteva momente, vedem cum există atâtea întrebări mai importante decât cele ce ne macină, există răspunsuri atât de clare, există sentimente atât de .. simple.

Aşa că mulţi dintre noi scriem. O idee, un gând, un sentiment, o răscoală a minţii noastre, o bătaie a inimii noastre, o vorbă umedă de pe limba noastră.

Şi totuşi, e un miraj. Scrisul. Refugiul acesta în cuvinte. Nu facem altceva decât să încercăm să scăpăm de ce nu avem curajul să vorbim sau să exprimăm în fapte, ne refugiem în spatele unor foi sau în spatele unor post'uri pe un blog. Ne ascundem, însă nu de lume. De noi înşişi. Nu e loc de noi.

Ce miraj, domne..ce miraj..

teorie de conspiraţie

Mda. Şi ca orice cugetător aflat încă în picioare, semi-intelectual, nu am cum să nu am o părere ciudată despre anume ceva, o .. teorie de conspiraţie.

Teoria mea ? Probabil există rai şi iad. Însă nu cum le vede marea de oameni.

Raiul..nu îmi pot da cu părerea despre el. Probabil o exista. Probabil.

Însă iadul..Ce altceva poate fi în afară de pământul pe care noi călcăm zilnic ? Stau, mă uit în jur, văd doar oameni înfometaţi de putere, bani, creaţie, dorinţe carnale şi în rest oameni care se mint pe ei înşişi că-s fericiţi, mulţumiţi sau cei care nu se mint şi-şi arată nemulţumirea şi nefiricirile pretudindeni, cu orice ocazie.

Aşadar: omul din ziua de azi fie e înfometat, fie e nefericit. Fie .. diavoli, fie suflete trimise să îndure eterna suferinţă sufletească şi sentimentală, tortura intelectuală. În afară de asta, observ cum omul, creatura asta .. non-divină se tot încumetă şi încearcă din răsputeri să creeze viaţă. Toate tehnologiile, tot ce ţine de riturile religioase, simplul fapt că vrem să creăm viaţă, distrugem tot ce e în jurul nostru fără nici măcar cea mai mică mustrare de conştiinţă, nu face altceva decât să mă ducă la gândul că oamenii care s-au îndepărtat atât de mult de dumnezeul clasic, cunoscut în biblie, coran, confundat cu buddha sau mai ştiu eu ce sectă sau tip de religie din cadrul politeiştilor..oamenii ăştia s-au îndepărtat la fel cum au făcut-o şi Lucifer şi îngerii ce l-au urmat acum .. milenii, milioane de ani..sau cât o fi.

Reiau: prin tot ce face omul, prin tot ce gândeşte, prin tot ce creează şi distruge, omul se îndepărtează de dumnezeu.

Concluziile ? Omenirea fie suferă, fie tânjeşte după mai mult. Omenirea face tot posibilul să creeze viaţă, ignoră ce e în jur, se îndepărtează de dumnezeu.

Ce altă explicaţie pot aduce suferinţei sentimentale prin care am trecut cu toţii ? Fac parte din viaţă ? Din maturizarea unuia şi altuia ? De ce doare atunci aşa tare ?

Întrebări ce macină creierul semi-intelectualului şi ale căror răspunsuri sunt multe. Însă îl prefer pe cel mai simplu. Dacă nu ăsta e răspunsul...Atunci..de ce suferim ?

Rotkappchen

Once upon a time, there was a little girl who hadn't seen her mother in seven years. She was forced to dress in iron clothes and was told: 'When you wear out those clothes, you can go back to your mother.' The girl rubbed her clothes on the wall, trying desperately to tear them.

When they had finally been torn, she got some milk and bread, as well as a little cheese and butter and set out for her mother's house. In the woods, she met a wolf who asked her what she was carrying. 'Milk and bread..and a little cheese and butter', she answered. When the wolf asked for some, the girl said no, saying it was for her mother.

The wolf asked wether she'd be taking the path of pins or the path of needles. When the girl said she was going to take the path of pins, the wolf hurried down the path of needles and ate up the little girl's mother.

The girl finally reached her mother's place. 'Mother, open the door !', she said. 'Push on the door. It's not locked..' answered the wolf. But the door still wouldn't open. So the girl crept in through a hole into the house.

'I'm very hungry, mother.' she said.

'Have some meat, in the cupboard', answered the wolf.

It was the flesh of her mother killed by the wolf. A big cat jumped up unto the cupboard and said 'That's your mother's flesh you're eating.'

'Mother..there's a cat on the cupboard and it's saying I'm eating your flesh.'

'That's a lie, of course. Throw a shoe at the cat.'

The little girl, having eaten the meat, was thirsty. 'Mother, I'm thirsty.' she said.

'Drink some wine from the pot.' asnwered the wolf. When she did, a little bird came flying and perched onto the chimney stack. 'That's your mother's blood you're drinking..You're drinking your mother's blood.' it said.

'Mother, there's a bird perched on the chimney stack and it's saying that I'm drinking your blood.'

'Throw your cloak at the bird.'

Having eaten the meat and drank the blood, the little girl turned to her mother and said 'Mother, I'm feeling very sleepy.'

'Come over here and get some rest.' The girl undressed and approached the bed, where her mother lay, in a strange position with a hood over her face.

'Mother, what big years you have..'

'All the better to hear you with, my dear.'

'Mother, what big eyes you have..'

'All the better to see you with, my dear.'

'Mother, what big claws you have..'

'All the better to hold you with, my dear.'

'Mother..what big teeth you have...'

The hunters kill the wolves in the end..only in the tales humans tell. In any case, tales of beasts getting involved with humans always end badly. Beasts have their own tales to weave.

And then the wolf ate up the little girl.

(oR) -> Jin-Roh: The Wolf Brigade

vis

Discutând cu mulţi şi multe, am încercat să ajung la un ţel în viaţă.

Mi-am dat seama că nu am nici unul. Asta o însemna că sunt atât de mulţumit de viaţa mea, încât nu îmi mai doresc nimic ? Sau o însemna că nu vreau nimic de la viaţă. Cel mai probabil, a 2-a variantă. Nu vreau nimic, pentru că deocamdată, în afară de a fi fericit, nu văd alt rost al vieţii.

Poate necesitatea biologică de a transmite genele mai departe, deşi asta s-ar putea să nu fie atât o necesitate biologică, cât o simplă necesitate de a ne arăta afecţiunea faţă de altcineva în afară de persoana faţă de care ne-am pierdut interesul, persoana care urma să fie 'jumătatea noastră', dar care s-a dovedit a nu fi (în cele mai multe cazuri)..sau simpla idee transmisă de generaţii încoace, încât noi credem doar că este o necesitate biologică sau sentimentală.

Dar, revenind, nu, nu-s mulţumit de viaţa mea. Sunt mulţumit de mine însumi. Nu de ce e în jurul meu. Nu de cine e în jurul meu. Aşa că, automat, am simţit nevoia unui ţel.

Anume..să am un impact pozitiv asupra persoanei faţă de care mă voi ataşa. Faţă de persoana care vreau să o fac fericită. Nu doar fericită, ci fericită cum era înainte de vreo dezamăgire sau suferinţă. Pare greu, de-a dreptul imposibil, nu ?

Asta credeam şi eu. Asta crede şi oricine i-am spus sau i-aş spune asta. Până azi.. Când mi-am împărtăşit ţelul cu un altcineva. I-am spus: 'Pare imposibil, nu ?' . 'Nu. Nu e aşa greu. Eşti în stare.'. Dintr-o dată, am avut o încredere în mine ce dădea pe-afară. Am simţit pentru prima oară că nu mai e un banal ţel sau un ridicol vis. Am simţit c-asta am să fac.

Aşa că..asta am să fac. Dar, deocamdată, rămâne un vis. Ce se va împlini.

ureshii

Ureshii. Un cuvânt necunoscut majorităţii cu limba nativă română. Însă arhicunoscut undeva departe, departe. Fericire. Sună inteligibil acum ?

Ar trebui să încep o întreagă filozofie acum asupra acestei stări. Ar trebui să intru în toate detaliile următoarelor afirmaţii.

Fericirea este starea intangibilă celor care gândesc exagerat. Celor care nu pot fi luaţi de val, şi singurul lor zâmbet nu poate fi decât unul fals, iar singura lor remediere este însăşi fericirea. Ironic, nu ?

Sau că fericirea în ziua de azi constă într-un joc de gesturi şi priviri, pofte trupeşti şi mârşăvenii sentimentale. E bine când eşti în control.

Sau cum cea mai mică abatare de la fericire, absolut neobservată iniţial, duce către ceea ce s-ar numi kanashii. Tristeţe.

Dar..atunci când eşti fericit, nu îţi vine să faci nimic. Decât să zâmbeşti, cu un ceva ce radiază şi se molipseşte, cu un zâmbet atât de natural, încât e copleşitor. Cu un zâmbet cum numai cineva fericit o poate face. Nu te gândeşti la nimic, nu analizezi decât acele momente ce au dus la starea asta echivocă de fericire. Şi rămâi fericit constant.

Asta simt eu acum. Nu gândesc nimic, însă totuşi mâinile scriu de unele singure. Care dintre cele două e, până la urmă. Îs ureshii sau kanashii ?

Nu pot gândi, nu sunt în stare, însă totuşi ce e mai sus nu a venit din senin.

Indiferent care e, mă simt bine. Sper ca frica să nu mă prindă de braţ şi să mă tragă-n jos.

demon

Simt cum în mine sunt câteva părţi. Fiecare cu personalitatea-i aparte, fiecare purtând o bătălie în interiorul meu pentru convingerea mea cum că eu aşa sunt de fapt. Toate, împreună, probabil formează ceea ce voi vedeţi în realitatea văzută de ochi. Eu. În timp ce toate părţile astea mă definesc, tot ele mă constrâng. Părţile astea..demoni, îi numesc unii, deşi de curând am aflat că până şi propria noastră inimă e un demon. Doar că 'demon' e o simplă denumire a ceea ce nu înţelegem şi duce, în genere, la durere.

Simt cum iau câte o decizie şi nu mi-o pot atribui. Simt cum cugete se revarsă din mine fără să fiu conştient de asta. Simt cum răspunsuri sunt atinse, apoi uitate.

Nu ştiu ce fac. Nu îmi dau seama de ce gândesc într-un mod atât de .. inedit.

Dacă cineva m-ar întreba ce e cu mine, de ce mă comport aşa sau de ce simt ce simt, le-aş răspunde simplu: Ăsta-i stilul meu de viaţă, aşa trec eu peste anumite momente, trec prin viaţă-n felul meu. Problema e că nu mă intreabă orişicine, mă întreb eu însumi. Şi pe mine nu mă pot minţi cu neruşinare.

Pe fundalul a 2 melodii blues, îmi amintesc de ce ultima săptămâna m-a măcinat mai tare ca de obicei. S-a terminat bătălia-n interiorul meu, însă n-a ieşit nici un învingător. Ori s-au dat bătuţi. Cel mai probabil. A câştigat demonul 'ăl mare. Inima.

Bucuriile iar îmi sunt dictate de demonul cel mai autoritar. Sentimentele. Aproape până şi lacrimile. La urma urmei, conştiinţa este cea mai mare povară cărată-n cârcă de om. Dar, ce se petrece în interiorul meu nu pot controla. Aşa că o să-mi urmez demonul până în pânzele albe. Voi avea încredere în demonul meu. De ce ? Pentru că inima e cea care-a câştigat înăuntrul meu. Inima-i cea care mă împinge spre tine. De-acum, n-o să-mi pot asuma ce voi face.

Ce mod absolut ciudat de a spune 'te plac'.

picaturi din amintirile unui vis

Da. Ochi de cupru. Ochi negri topiţi de-o flacără ce arde inăuntrul ei. Privirea ei blajină, oprindu-se numai să susţină căldura. Ochi de cupru...ochii...ingrijoraţi. N-o să-i uit prea curand. A fost momentul când nostalgia şi melancolia mi-au fost date la o parte de ironica bătaie accelerată a inimii şi lipsa de suflu; momentul când şi-a aşternut privirea-i într-un loc arid din sufletul meu: ploaia cu sentimente.

Da..corpul ei atât de apropiat d-al meu, încât respiram aerul ei. Atingeri lăuntrice ale sufletelor, urmate de vise ale unor pasiuni ce clocoteau în spatele zâmbetelor firave. Atingând alene hainele ce-i ornamentau pielea, frica rămânea captivă în abisul uitărilor..apoi..tăcută, imperceptibilă, se lasă pradă mie.. buzele încep să tremure, să gemete, devenim încet dezgoliţi, iar acum trupurile ne sunt parcă nişte sclavi, biciuiţi de biciul extazului. Trec clipe..şi mai trec..

Mângâiat de veghea ei, văd aceeaşi ochi îngrijoraţi, în timp ce proprii ochi încep să vadă realitatea.

Am aflat azi că atunci când mintea ţi-e plină de idei, preconcepţii, convingeri şi concluzii, sistezi să mai simţi şi să mai vezi motivul şi înţelepciunea din spatele unor fapte. Deci trebuie golită mintea. Mai devreme am golit-o. Şi în loc de gânduri căutătoare de adevăr şi decizii măsurate-n etici, am înclinat spre..ea..

yo

Yo. (în versiunea japoneză de salutare, nu cea de gangaster negru american)

Mă gândeam azi să nu mă uit pe mine însumi, criticând atât de mult pe toţi cei din jur.

Părţile rele ?

Pe scurt, sunt un ipocrit ipohondru, obsedat de singurătate, poate ipocrit al trecutului. Atotşitutor şi animicfăcător. Fie că viaţa mi-o ia-n sus, fie că mi-o ia-n jos, eu privesc totul cu ochi înlăcrimaţi.

Mai pe larg, simt că-s fals. Aproape niciodată nu pot fi EU însumi şi doar atât. Tot timpul trebuie să fiu ceva mai mult, sau ceva mai puţin. Niciodată cât simt eu că sunt. Simt că uneori lumea face totul intenţionat împotriva mea. Paranoic, într-o oarecare măsură. Însă, totuşi, nu. Obsedat. Ăsta era cuvântul. Obsedat. Mi-am adus aminte şi de ce urăsc cuvântul: pentru că am fost numit aşa, pe drept, iar eu refuzam să cred că dezgustătorul cuvânt ce-l eu asociam cu oricine în afară de mine însumi, mi se potriveşte aşa bine.

Singurătatea aduce o singură viziune legată de viitor: cea de întuneric înmiresmat de parfumuri trecătoare ale unor fete ce nu mă reţin, iar eu pe ele nici atât. Dar aduce la suprafaţă şi realitatea caracterului meu. Cu care am început să mă mândresc că-l afişez, fără a-mi fi frică. Aştept cu nerăbdare să văd când o ieşi totul la iveală. Oi mai simţi că-s fals, apoi ?

Ipocrizia trecutului e un simplu sinonim pesimist al romanticului incurabil. Cine naiba mai e romantic în ziua de azi ?

Ha, nu pot să uit. Vorbesc cu femei în toată firea şi le înţeleg mai bine decât bărbaţii lor. Ştiu exact la ce se aşteaptă o femeie de la un bărbat. Dar nu pot schimba cu nimic firea-mi. Nu pot schimba, cu tot ceea ce înţelege mintea mea deciziile care se iau pe 'simţite'. Convingerile care le-are inima mea-ncimentate sunt mai uşor de abordat decât experienţele minţii. Revenind, vorbesc cu aceste femei, le dau un sfat, sau două, sau nici unul, poate doar o vorbă bună. Mă gândesc ce uşor e. Pus faţă-n faţă cu o situaţie asemănătoare, plec capul şi devin ca restul. Uit totul. Iar apoi, îmi dau seama de ce am făcut. Dar, eh, prea târziu. Atotştiutor şi animifăcător. Minte şi inimă, eh ?

S-ar părea că ultima parte e cea mai uşor explicabilă, însă necesită cele mai multe rânduri. Noroc cu celelalte post'ări.

Părţile bune ?

Vulnerabil, maleabil şi atent la detalii.

hol

Mi s-a spus de curând că fiece om locuieşte într-o cameră. Camera, plină de sentimente, cu o uşă şi o fereastră. Pe cât de interpretabilă este simbolistica uşii şi cea a ferestrei, pe atât de neimportante.

Spusele au continuat cu faptul că-s văzut într-un hol. Nu o cameră. Cu camere în stânga şi-n dreapta laolaltă. Fiecare cameră cu propriile sentimente, uşi şi geamuri. Poate mai multe. Mi s-a spus c-ar trebui să decid odată în ce cameră să intru. Nu doar să bag capul, iar apoi să las uşa deschisă.

Într-adevăr, am deschis atâtea uşi. Însă nu le-am lăsat larg deschise, am lăsat loc cât să fie închise în urma unei brize calme. Sau să fie deschise, trântite de perete de un vânt puternic. Acum, ar trebui să aştept să mă tragă cineva de braţ ? Să mă tragă-ntr-o cameră ? Sau să mai hoinăresc pe hol, căutând camera cu cu broasca ce-mi pare potrivită ?

Mai aştept. Aştept braţul ce mă va trage, sau broasca elucidantă..sau..mai bine, nu, mai bine continui pe hol, înainte. Atâtea camere-n stânga şi-n dreapta. Sau..aş putea să verific dacă vreo uşă s-a deschis mai larg între timp..Sau să deschid eu o uşă a cărei broaşte am omis-o ? Iar uşa din capăt, cea care mă atrage, pare întunecată. Nu îmi surâde broasca, dar mă atrage.


Ce-ar trebui să fac ? Să mă gândesc la ce-ar fi mai bine ? Binele gândit nu coincide cu lipsa de durere, lipsa de dor. Iar cu cele spuse acum, ar trebui să tai firul cugetelor.

Vorba 'ceea, indiferent ce se va-ntâmpla mâine, întotdeauna vom avea noaptea ce vine.

norocosii

Nu ştiu cât de mult izbăveşte omul, în genere, în viaţă. Din nenumărate motive. Printre care că fiecare om are o altă concepţie asupra vieţii.

Dar mulţi tânjesc după acelaşi lucru. Fericirea. De multe ori, confundantă cu iubirea. Toate simţurile sufletului umplute de beatitudine. Ale trupului de pasiuni arzătoare, iar ale minţii de idei egoiste. Senzaţia de siguranţă, garantată de o privire, un răsuflu şi-o îmbrăţişare, la un timp nealocat, nedefinit pe o perioadă la fel de misterioasă, fie ea lungă sau scurtă. Setea de cunoaştere a celuilalt, contopirea lacomă, mârşavă a două inimi, suflete şi trupuri. Dar nu şi a minţii. Aici intervine şi durerea. Gelozia. Mânia. Depinde de cât de mare-ţi e sufletul, sau cât de dornic îţi e trupul pentru a putea purcede unirea a două minţi.

Unde-s doi, puterea creşte. O lege a naturii. Urmată aşa prost de om. Sufletesc, sentimental, trupesc, omul caută acest "doi", acest "noi", ce te goleşte pe dinăuntru, te deprivă de individualism şi te umple cu "noi". Dragostea e haină. Şi-n căutarea noastră, omul ignoră, suferă neîmplinri, însă el suferă şi împlinri. Le suferă. Le simte pe toate, căci a simţi înseamnă a iubi; a iubi - a suferi; a suferi - a detesta; a detesta - a simţi. Toate pentru că iubim.

Norocoşi sunt cei ce nu iubesc laic, cei ce-şi contopesc minţile cu un zeu. Îşi sacrifică sufletul şi inima pentru a elimina egoismul, gelozia şi vulgaritatea. Se schimbă. Se unesc, pierd laicism şi inimă şi câştigă ignoranţa vieţii pe Pământ. Cred în destin şi în plan, nu în decizii şi coincidenţe şi consecinţe.

Eh, eu nu mă număr printre acei norocoşi.

obligatie ?!

În momente exact ca cel de faţă, îmi zâmbesc ironic două idei în cap. Prima: de unde până unde obligaţia unui băiat sau bărbat de a face primul pas după câteva schimburi de priviri, mai calde decât cele cu care eşti învăţat în genere. Plini de interes, o fată îşi azvârle ochii asupra unui băiat de care se simte atras; băiatul, căutând parcă scânteia ce urmează să îndeplineacă miracolul întâlnirii "predestinate" a două persoane. Idei ascunse în căutături, pasinui ascunse în zâmbet, un vis tăinuit în gesturi inexplicabile, toate conducând spre dorinţa elucidării ilustrei întrebări: "să fiu EU acela ce face primul pas ?"

Şi cum orice secret nu se află uşor, speranţele că celălalt ar face primul pas mor; se îneacă într-un noian de căutături şi căutări. Momentul nu vine, însă te mai uiţi o dată înapoi să vezi ce ai fi putut, nu fără zbucium, să ai, să ţii pentru tine, să fie al tău. E .. parcă..sadic, nu ?

Aşteţi, aştepţi un moment oportun, însă nu vine. Tot timpul, ivituri de tot felul te împiedică să faci acel prim pas. La finalul finelui, cum putem alege momentul potrivit ? Nu putem. Întâmplări şi gânduri excesive ne seacă curajul când vine vorba despre persoane la care am putea ţine. Despre care avem impresia, într-un moment mai degrabă inoportun, că la un moment dat (fie în prezent, fie în viitor) ne poate păsa de persoana respectivă.

Cum poţi spune unei fete, pe care până atunci nu ai văzut-o în viaţa ta, că ai vrea să o atingi, fără să o priveşti, măcar iluzia că o simţi mai bine să fie; că ţi-e frig şi că vrei o noapte'ntreagă să te încălzească în braţele ei; că ai vrea să o priveşti, fără să o atingi, să te pierzi în mireasma privirilor, să-ţi mai fie alungate decepţiile. Cum ? Când nu cunoşti !

Iar a 2-a am uitat-o..am intrat în prea multe detalii.

ceea ce inimile fac de fapt

A fost grăit cândva că înăuntrul sfârşitului tuturor lucrurilor, este deja aşternut un nou început. Iar acest început va fi găsit doar odată ce trecutul se sfârşeşte.

Trecutul s-a sfârşit pentru mine. Durerea plicticoasă era acum doar un gust amar în vârful unui bici ce m-a chinuit atât de mult, care nu putea da pace, ce lua adăposturile de sub nasul meu, ce nu pute fi nici înţeles, nici vorbit despre el din cauza nefericirii ce-aduce o singră atingere a sa.

În fine, acele zile au apus. Zile pline de suferinţă, zile care nu vream sa mai fi răsărit niciodată pentru mine. Dar nu primeşti niciodată ceea ce vrei.

După acest ‘sfârşit’, ce avea urme adânc cicatrizate în sufletul meu, am căutat acel nou început. Iar atunci când crezi că îl găseşti, este exact ca dragostea la prima vedere. Nu te întreabă nimeni dacă crezi în aşa ceva; de fapt, nimeni nici măcar nu pomeneşte aşa ceva vreodată. Dar, totuşi, se întâmplă. Şi atunci când crezi că acest început este găsit, urechile nu-ţi aud, gura nu-ţi vorbeşte, inima nu-ţi mai bate, mintea nu-ţi gândeşte, ochii nu-ţi văd, nimic nu este cum ar trebui să fie. De ce ? Pentru că totul este în capul tău. Numai tu ştii de acest început, iar pentru oricine altcineva, este pur şi simplu obscur, ciudat. Zguduit, cum eram, aşteptam cu nerăbdare acest început, ca şi cum nimic nu mi s-ar fi întâmplat până acum. Naiv, se poate spune.

Şi iat-o. Noul meu început. Nu sunt prea multe de spus despre ea. Este preaiubita mea. Asta spune totul. Pot spune că este frumoasă; că are cei mai drăguţi ochi, si cu o privire în care domneau, în adâncul lor, pofte trupeşti; că are cele mai dulci buze şi cel mai iscusit accent în vocea ei; că felul cum păşeşte şi felul cum vorbeşte mă fac să o văd numai pe ea, să o aud numai pe ea. Pot spune că mă innebuneşte, la propriu, pot spune că m-am îndrăgostit aşa tare, aşa repede şi totuşi pe nevrute de cineva care nu-mi ştie măcar numele de familie. Tot ce ştiu e că m-am îndrăgostit, şi-mi doresc atingerea ei, îmi doresc sărutul ei....Vrea să mă iubească, cum şi eu vreau să o iubesc.

Şi când ne-am întâlnit, întâia oară, am început să îmi aud inima din nou. O voce atât de suplă, atât de curioasă pentru cineva în postura mea. Mi-a vorbit, dar eu nu am ascultat-o. Eram cu preaiubita mea. Puteam auzi doar preaiubita mea, puteam doar pe ea să o văd. Aşa că..pentru prima oară, în visele mele, am prins o licăire a inimii mele. Neagră, era neagră, ca şi când mânia ar fi luat tot ce era mai bun din ea. Dar nu era suparată, nici în cel mai mic fel. Era fericită. Ea mi-a zis asta.

‘Ce s-a întâmplat ?’ am întrebat după un lung moment de tăcere.

‘Eh ? Nimic. Dar de ce întrebi ?‘ mi-a răspuns dupa ceea ce a părut o eternitate. Mă privea, îmi imaginez, mirată probabil cum de puteam vorbi. Şi eu mă întrebam asta.

‘Inimile nu ar trebui să fie roşii ? Cloarea iubirii...şi..~ ‘ m-am oprit, în timp ce ea a început să râdă.

‘Nu...’ mi-a zis între râsetele ei. ‘Oamenii au fost cândva romantici, iar în zilele de azi, au uitat de culoarea dată nouă. Suntem pur şi simplu negre. Sau albe. Niciodată colorate, niciodată roşii, niciodată geloase. Doar vesele sau posomorâte. Negre sau albe.‘ a continuat.

‘Atunci eşti tristă ?‘

‘Acelaşi răspuns: nu. Ni se dă culoarea din momentul în care începem să prindem formă în interiorul vostru.‘ a răspuns ea iute. După o lungă tăcere, a grăit în sfârşit: ‘Văd că în sfârşit te-ai îndrăgostit, din nou. Am vazut-o. Are tot ce vrei, dar şi tot ce am eu nevoie. E un singur ghinion ce pluteşte în jurul ei. Nu-i a ta.

‘Se poate rezolva !‘, am răspuns, fără ezitare. Apoi m-am trezit. A fost ca oricare alt vis ce l-am avut, doar că îl ţineam minte perfect. Era...ciudat. Dar, un vis e un vis, atât, nimic mai mult, nimic mai puţin.

Mi-am văzut preaiubita des. Inima, am văzut-o, de asemenea, des, în visurile mele. Absolut de fiecare dată, vorbeam cu inima mea, şi chiar dacă nu îi spuneam tot ce simţeam pentru preaibuita mea, ea ştia, iar de fiecare dată, încerca să îmi arate ceva, dar eram orb.

Timpul o lua în faţă, iar noul meu început se ducea de râpă. Ceva ce ar fi trebuit să facă paşi înceţi înainte alerga înapoi cu viteza luminii. Dezamăgitor, sincer.

Mă confesam inimii mele des. Era singura care mă înţelegea cu adevărat. Fiecare noapte îmi era grea. Departe de preaiubita mea. Dar..odată ce adormeam..puteam vorbi cu inima mea. Avea acelaşi efect asupra mea ca şi tutunul. Indiferent cât de tulburat eram, indiferent în ce gaură abisală mă aflam, întotdeauna mă făcea să mă simt mai bine. Dar de-ndată ce visul lua sfârşit şi nu mai puteam vorbi cu ea, mă întorceam la starea mea de d-inainte. Acel eu plictisit, supărat, melancolic.

Dar timpul face întotdeauna salturi înainte, chiar dacă noi nu. Şi timpul e cel care ne dictează nouă ce simţim, chiar dacă vrem asta sau nu, chiar dacă noi credem asta sau nu, chiar dacă o recunoaştem sau nu. Timpul este ceva supranatural, un zeu, pot spune. Timpul...timpul trecea repede în această perioadă.

Apropos de timp, în timp ce o lua înainte...eu...eu simţeam cum preaiubita mea îmi scăpa printre degete. Mi-era greu. Chiar dacă mi-am dat seama, nu îmi era mai uşor, eram încă sub efectul prostiilor acelui nou început.

Dar în ultimele zile, îi era greu şi inimii mele frânte. Nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie, totul era dezaxat, totul părea ca şi cum aş căuta osia cea nouă ce ar trebui să ma ducă pe un alt drum, ca nici un altul care l-aş fi prezis sau imaginat.

Aşa că astăzi, în sfârşit, mi-am adunat puţin curaj, mi-am abandonat mândria şi am avut curajul să îmi întreb inima ce se întâmplă; m-am dus la locul ei, în visurile mele, dar înainte să pot scoate vreun cuvânt, am văzut-o..Avea un nimbus angelic deasupra ei şi aripi de demon. Eram uimit, uluit şi mirat.

Într-un final, am îndrugat nişte cuvinte..speram să aud răspunsuri la întrebări care nu le ştiam, iar ea a realizat asta repede. Apoi, mi-a spus brav: ‘Ce se-ntâmplă ?‘

M-am uitat repede spre pământul inexistent, ca şi când răspunsul la acea întrebare se afla p-acolo pe undeva. Nu mai aveam loc de întoarcere, trebuia să îi spun de ce am venit.

‘Când îmi vezi preaiubita..poţi....îi poţi spune că ~..‘ . M-a întrerupt.

‘Nu. Nu pot.‘ mi-a răspuns inima mea ruptă. ‘Când sunt în jurul preaibuitei tale, nu pot vorbi, nu pot grăi, nu pot spune nimic; abia am învăţat cum să bat cum face o inimă obişnuită; abia te-am învăţat să respiri cum face o persoană normală, iar tu te astepţi să îi spun ceva, ceva ce tu nu poţi.‘

Rămăsăsem fără cuvinte.

‘Vezi această aură deaspura mea ?‘ m-a întrebat.

‘Da..‘

‘Mi-a fost dată de către zei, m-am rugat la ei, iar acum s-ar părea că sunt trimisă din ceruri. Iar aceste aripi, ele reprezintă dovada pactului ce l-am făcut. Va fi fericită în final, altfel aceste aripi nu mi-ar da zbor.’ După o pauză lungă şi un suspin şi mai lung, a continuat cu un ton neauzit până acum de mine, atât de trist, atât de rece, atât de de rupt în cuvinte, atât de acru urechilor.. 'Asta este ultima oară când vei mai auzi de mine; începând de azi, nu îţi mai aparţin; ea nu a avut milă, aşa că trebuie să mă duc la ea, să stau alături de ea, până ce mă va putea vedea; m-a pierdut din vedere, s-ar părea.. '

Nu mai aveam ce să îi zic, nu puteam decât să îmi las inima frântă şi curajoasă să zboare în văzduhurile nezugrăvite, cu nimbusul ei şi cu aripile demonice.

'Nu îţi face griji...va fi fericită.... ' au fost cuvintele ei de adio.

Nu mă pot abţine să nu mă întreb într-una. O fi fericită acum ? Căci mă simt singur fără inima mea. Şi tot ce vream să îi zic e că îmi pare rău că simt 'acel' cuvânt pentru ea.

Am să mai fac o referinţă la timp. Căci este cel mai important factor la care m-aş putea referi, nu mă pot abţine. E ceva..ce lumea crede că înţelege. Oamenii cred că timpul este o transmisiune continuă, sau poate o perioadă nedefinită, poate chiar o a patra dimensiune. E undeva între toate acelea şi mult, mult mai mult. E...ceva ce nu poate fi definit. E ceva cu care nici măcar zeii nu îşi permit să se joace. Timpul...e ciudat.

Dar tot timpul este cel care ne face să facem lucrurile stupide. Gândeşte-te puţin. Timpul poate fi învinuit pentru tot ce s-a întâplat, fie el bun sau rău omenirii. Eu, de altfel, acuzam timpul pentru ce mi se întâmpla.

Şi în timp ce stăteam şi aşteptam, secundele îmi păreau minute..minutele ore..orele zile...zilele săptămâni...săptămânile luni...lunile ani....şi-mi imaginam că am petrecut mai mult decât câteva vieţi aşteptându-mi inima, aşadar câteva eternităţi. În timp ce aşteptam, singur fiind, am realizat că au trecut doar câteva secunde.

Şi cât am stat, înmiresmat de cântecele sirenelor oceanelor invizibile, holbându-mă la fluturii negrii ai nopţii, mi s-a părut că cel mai mare dintre dragoni urla cât de tare putea. Nu îmi puteam da seama ce auzeam, nici ce vedeam, până când, în sfârşit, am văzut-o. Se întorsese. La început, am crezut că visez. Mintea mea a început o cursă, singur, către o linie de sosire inexistentă, iar când s-a oprit, în sfârşit s-au întâlnit, în faţa ochilor mei. El şi ea, cei doi care nu sunt niciodată unul, cei doi ce locuiesc înăuntrul meu, cei doi ce niciodată nu se pun de acord, care nu se războiesc, care îmi dau puteri şi plăgi, cei pe care aş fi dorit să îi fi întâlnit înainte. El care m-a privit şi m-a apărat dintotdeauna, fără să ştiu, în timp ce dormeam şi în timp ce eram treaz. El care era alături de mine în timpul zilei. N-am ştiut. A fost întotdeauna acolo, încercând să mă pregătească pentru ceea ce se întâmplase deja.

Nu puteam vorbi. Timpul se oprise pentru mine. Nu puteam decât să îi văd cum dezbat şi nu puteam auzi nimic, puteam doar să îi văd cum se mişcă dintr-o parte-n alta, arătând semne că nu sunt de acord din nou. În timp ce timpul stătea în loc, puteam doar ghici despre ce vorbesc. Despre ea. Despre preiubita mea. Şi în timp ce numele ei îmi zornăia în urechi, în timp ce imaginea ei frivolă lua formă în capul meu, puteam în sfârşit să îi înţeleg. Durea, durea tare, urechile mele nu puteau îndura aşa suferinţă, mâinile îmi amorţeau, picioarele nu mai aveau puterea să mă susţină..să îmi aud inima plângând aşa tare şi sâ îmi aud mintea vorbind despre lucruri ce mă răniseră până acum aşa de egoist. Să o văd pe ea...inima-mi neschimbată, cu aripile demonice şi aura îngerească deasupra ei...Apoi am văzut. Avea trei răni, acoperite în grabă.

Ea a vorbit prima: 'Cum de eşti aici ?' M-a zgâriat apoi cu o privire ce nu o recunoaştem, una gravă şi tristă. A continuat: 'Am fost acolo..am călătorit cel mai îngheţat loc dintre toate, locul dintre mine şi ea...un loc unde piscurile munţilor de gheaţă se ridicau în toate direcţiile şi tot ce puteai vedea erau cele mai frumoase momente petrecute alături de ea, dar şi cele mai deprimante momente alături de ea...tot ce puteai auzi era vocea ei, însă cuvintele păreau adesea de prisos...'

El a continuat: 'Gata...Opreşte-te. Am trecut peste ea. Nu mai poate cârmi în locul meu, ea nu îmi mai poate dicta mişcările şi gândurile.'

'Şi cu mine cum rămâne ? Eu am văzut ceea ce tu nu ai ăzut, eu am prezis ceea ce tu nu poţi prezice !' .. A suspinat lung. 'Şi-au bătut joc de mine. Îngerii şi demonii au râs laolaltă de aripile mele; au văzut..că eram blestemată, nu binecuvântată cu un nimbus îngeresc..până şi aura este o simplă parodie.'

'Tu ţi le-ai asumat singură.', a răspuns el plin de egoism.

A început să plângă, aşa tare încât diavolii au început să fugă, iar îngerii au i s-au alăturat în plâns. Într-adevăr, ea şi-a gravat în suflet acest blestem, perfect conştientă. Un blestem, nu un pact, nu o promisiune. Un blestem.

A început apoi să explice ce e cu cele trei răni. A fost tăiată prima oară când trecea prin vârfurile acelor munţi îngheţaţi. Era lipsită de apărare, suferea mult, complet singură. Atunci mi-am dat seama că nu inima era alături de mine, ci eu eram alături de ea, eu o alinam in visurile mele. Eram scutul ei, mai mult sau mai puţin, iar în tot timpul cât a fost departe de mine, nu a avut nici un scut. O altă rană i-a fost dată în momentul în care a ajuns pentru prima oară în locul acela..în momentul în care s-a uitat prima oară către preaiubita mea..a durut-o doar să o privească, încât a devenit rapid insuportabil; să nu poată vorbi cu ea, să nu poată rezolva problemele lor. Nu a putut explica ce i s-a întâmplat. Doar că la un moment dat, a durut mai tare ca-nainte, iar apoi a-nceput să îşi verse sângele şi a mistificat totul în jurul ei, nimic nu mai era de recunoscut. În acel moment, preaiubita mea a început să ia seamă ca inima mea a ajuns acolo. Dar a fost o înştiinţare, nimic mai mult. A treia i-a fost dată când a încercat să mi se întoarcă. Nu dorea, dar trebuia să se întoarcă la mine. A fost ca şi când cel mai gros dintre lanţurile lumii ar fi 'apărut' din senin, din momentul în care a privit-o, uitându-se la ea, încercând să-şi facă prezenţa simţită preaiubitei mele. Trei cicatrici care îmi făceau inima să ţipe şi să plângă, să sângereze şi să sângereze.

A continuat: 'şi cum am ajuns acolo...la preaiubita lui...Nu am putut decât să o privesc. Frumoasă în toate felurile. Şi în timp ce o priveam...m-a văzut. Sau doar am crezut că m-a văzut. Dar am realizat repede că se uita doar prin mine. Cu ochi amari, am văzut că plecase..plecase într-un loc de unde nu se mai putea întoarce, un loc care ea doar crezuse că l-a văzut.'

'Gata....gata...nu numai că te răneşti singură, îl răneşti şi pe cel al cărui nume nu trebuie menţionat.', a încercat mintea mea să o întrerupă.

A gâfâit de câteva ori adânc, încercând să nu mai plângă. 'Ar trebui să mă întorc.'

'Înainte să te întorci, trebuie să ştii că el a fost în toate cele patru direcţii ale univeruslui, nu mai e acolo, unde l-ai lăsat ultima oară.'

'Dar voi fi tristă..şi-mi va fi dor de preaiubita lui.' A răspuns în timp ce se întorcea.

'Doar ţie. ' a răspuns după un scurt moment. 'Doar ţie... '.


În timp ce se întorceau înăuntrul meu, am văzut totul, am simţit totul. Am văzut dealurile înzăpezite, munţii îngheţaţi...sentimentele de plictiseală imprimate în mintea mea, sentimentele de singurătate marcate în centrul inimii mele...am..văzut preaiubita mea..în toată splendoarea ei..Dar ea nu se uita la mine..abia i-am putut vedea faţa..în timp ce imaginea ei parcă întra în memoria mea permanent.

Am simţit sarcasmul minţii mele când a zis ca a trecut peste ea, când minţea cum că nu-i e dor de ea. Am simţit atâta durere în inima mea.

În timp ce eram toţi trei din nou unul, am încetat să mă mai întreb dacă este fericită. Mintea mea nu mă mai lăsa să mă gândesc la ea. Parcă-mi zicea să trec odată peste tot.

Inima la fel.

În fine, timpul a mai trecut. Şi de atunci, o singură dată am fost mai decepţionat şi mai doborât pe dinăuntru. În acel moment, mintea a început să plângă pentru prima oară. Nu îmi puteam da seama ce gândea inima mea.

Apoi mi-a zis: 'A ~... A murit..' ...

Nu-i de mirare. Simţeam cum timpul mă trăgea pe mine de încheietura mâinii, iar inima mea rămânea constant în urmă. Din câte am văzut, timpul nu a oferit nimic special inimii mele, era blocată într-un drum accelerat invers celui al meu.

Timpul a mai stat o dată-n loc. În faţa ochilor mei, eram neliniştit..în noaptea în care mi-am văzut preaiubita, nu în visurile mele, nu în amintirile mele...era ea..la fel..până la umră, timpul schimbă doar ce vrea, nu ?

Acum mă rugam la zei ca ea să îmi salveze inima.

M-am culcat cu aceste gânduri. Preaiubita mea...moartea inimii mele..pare-mi-se că această noapte este ultima de acest fel, cel puţin din partea aceasta a vieţii mele.

Mintea nu îmi mai vorbea, de când inima mi-a murit. M-a învinuit pentru decesul ei.

E izolant..să nu îţi ai inima alături..să te ignore propria-ţi minte. E agonizant să îşi vezi preaiubita nesimţind nimic care să îţi poată da cea mai mică dintre speranţe. Alt factor importnat al acestui univers...Speranţa.. Este acel lucru, care în număr mare, te poate scoate din cele mai de rahat stări ale gândurilor, sau ale minţii sau inimii..sau ale amintirilor.. Este acel lucru care stă, pur şi simplu, stă în noi, chair dacă noi ştim sau nu de el..este acel lucru fără de care..nu mai e nimic, pur şi simplu, nimic rămas de simţit pentru cineva să simtă decât auto-distrugerea sa. Cel mai ciudat, mai straniu şi mai..bolnav sentiment posibil, unul ce nu-l doresc nimănui. Te face să te simţi şi mai singur.

De când sunt aşa singur..am realizat prea multe deodată. Mă simt îmbătrinit înainte de timp. Inimile oamenilor ar trebui să moară împreună, odată ce sufeltul-pereche îţi este găsit. Şi nu doar mor..se duc, împreună, în acel ‘loc mai bun’. Împreună. Dar inima mea a murit. Singură.

Ah...Mâinile-mi sunt reci..Aş vrea să fie mângâiate înapoi la căldura cu care s-au obişnuit când ţineam mâinile ei în ale mele.

Şi cea mai deprimantă dintre toate realizările mele în această perioadă retrasă de lumea sentimentelor e că îmi e mai bine singur. Pentru că singurul lucru important şi echivalent realizat de mine e că a fi îndrăgostit, a iubi..sunt sentimente..care m-au făcut să nu vreau să mă mai îndrăgostesc vreodată.