ce ?

Ce ? Ce ești, tu de fapt, dragă amăgire ? Scumpa mea, iubita mea amăgire..cum te-oi fi creat eu pe tine ? De ce mă chinui, când ar trebui să fii o parte din sufletul meu ? Din sufletul schimbător, inconștient, sufletul ce ar trebui să arate cine sunt, să îmi arate mie cine sunt. Odată ce te încerci pe tine, nu te mai poți opri. Te simți nefericit, chiar, când eșuezi în introspecții.

Când nu te poți regăsi, când simți că nu e nici o rușine pe lumea asta atât de mare încât s-o acopere pe-a ta, când te simți prea mic, să ai o asemenea rușine. Când simți că nu ești îndeajuns de rușinat pentru ceea ce..simți.

Așa că ce ești tu, amăgire ? Nu vezi că ești doar o stare, ce apare doar când mă simt singur ? Că mă întristezi în timp ce mă ții în picioare ? Că nu știi ce să îmi mai propui, când te dezamăgesc ?

Îmi vine într-o oarece măsură să râd, căci eu prin 'amăgire', înțeleg propria-mi tristețe. Te înțeleg, probabil pe tine. Dar uit să zâmbesc atunci când îmi amintec că din propria imaginație mă amăgesc. Că din lipsa controlului, că din cauza unor vise, că din cauza gândurilor incontrolabile, din atâtea și-atâtea motive, există, de fapt, amăgirea.

Titlul era, poate, mai potrivit să fie 'amagire'. Dar unde și-ar avea rostul, când eu încă nu știu ce e ?

Mă amăgesc acum cu momente tandre, petrecute într-un pat, să adorm și să mă trezesc cu ea lângă mine. De ce mi-or fi unele nopți așa singure ? Mă amăgesc cu un masaj când sunt obosit, ce vine în momentul în care simt că am nevoie de o pauză. Atât de săturat sunt, de fapt ? Îmi doresc să aibe un zâmbet numai pentru mine, doar pentru mine. Atât de egoist sunt ? Îmi doresc s-o văd mulțumită, nu dezamgită .. când oi rosti anume cuvinte. Atât de frică îmi e ? Îmi doresc să mă cunoască, cum nici eu nu mă cunosc. Să nu îmi spună nimic, însă. Doar să mă cunoască, și să mă vrea.

Nu vezi ce fac ? Nu vezi că eu caut sprijin în tine ? E atât de puțin clar ? Nu vezi..că te vreau ? Nu vezi că asta încerc să scot eu din mine ?

Cât de periculoasă îmi e amăgirea și măsurile aspre ce le ia în visele mele. Și, totuși, ce o doresc.

heirate mich

You see him creeping around the church.
He has been alone for a year;
The sadness took away all of his senses;
He sleeps every night by her grave.

There, by the bells, sleeps a stone
And I alone can read it.
And on the fence, the red rooster,
Who was your heart at that time,

The fear has been skewered on this fence.
I now go digging every night
To see what still remains
Of the face that smiled for me.

There, by the bells, I spend the night.
There, between snails, a lonely animal.
During the day, I run after the night;
You escape me for the second time.

With my hands, I dig deep
To find what I missed so much.
And under the moon, in it's most beautiful dress,
I have kissed your cold mouth.

I take you tenderly by the arm,
But your skin rips like paper
And parts fall off of you.
You escape me for the second time.

So I take what still remains.
The night is hot and we are naked;
Aaccording to the curse, the rooster greets the morning;
So I hacked off his head.

(oR -> Rammstein - Heirate Mich)

razi.

Ați observat semnul de punctuație din titlu ? Nu ? Sper că la fel de bine sau de prost maschez și ceea ce simt. Nu știu dacă vreau să maschez sau nu.

Sunt câteva întâmplări interesante azi. Câteva gânduri deslușitoare.

Azi am văzut o fată. Fata urâțică, de fel. Avea o rochie galbenă, fără mâneci, până la genunchi. Avea ochelari, era blondă, iar ochii i se desfășurau într-un căprui deschis. Zâmbea. Zâmbea larg. Era pierdută într-o căutătură în fața ei. Inexistentă. Avea o floare în mână, și ea tot galbenă. O clipă, și-a pierdut zâmbetul. Însă a privit floarea, a mirosit-o, iar apoi a zâmbit iar. Mai larg, mult mai larg. O invidiam. Invidiam fericirea ei. Nu îmi doresc setea de cunoașterea a ..ei. A ei, pe care cred c-o plac, nu îmi doresc invidia în conversațiile ei cu alții. Îmi doresc fericirea aia naivă.

De unde setea asta ? Cum s-a înfășurat în jurul meu ? În timp ce mă simțeam înfometat de ea, mă cuprindea o panică absurdă, acută, stupidă. Cât a trebuit să mă prefac că-s fericit. Poate chiar eram. Dar doar eram. Acum, îmi vine în minte Fowles: 'Mă lua la întrebări. Oare să îmi arate planul secund ce-l ocup sau să mă evalueze ?'. La fel și cu 'Colecționarul': văd un personaj principal care îmi era model în periaoda în care aveam 15 ani. Era, de fapt, un dobitoc. Aceeași poveste. Un dobitoc mă simt și eu.

Mă simt întotdeauna atras de ce nu pot avea. Dacă o pot avea, atunci îmi îmbib eu în minte că nu o pot avea. Să pară așa. Să mă mint, ca apoi să mă cred.

Am observat apoi altă blondă. Mă privea. Citeam pe fața ei dorințe. Însă eu nu o vream pe ea. Îmi doream cu totul altceva.. Ce o fi cu mine ? Cu refuzul ăsta, a tot ce e și ibne și rău ? Nu accept ce e bine, însă nici ce e rău. Urăsc frumosul, însă urăsc și urâtul. Vreau...

Singurul meu refugiu acum e scrisul. Scriu.

Simt cum râd, râd, și iar râd. Iar o voce din interior țipă la mine, de mă face să tremur:
'Râzi în gâ-tu mă-tii de ipocrit!'

Așa că râd.

coplesitor

Azi am citit ceva. Ceva copleșitor.

O singură dată m-am mai simțit copleșit, însă atunci eram mic, necopt. Am fost copleșit datorită unor sentimente simple, imature, crude, chiar puerile.

Consider că de atunci până azi, am învățat multe. Am ajuns să pot scrie anumite chestii doar datorită faptului că le-am simțit de prea multe ori. Și mă gândesc că ceea ce citesc sunt idei întipărite în mintea cuiva, reluate obsesiv, însă nu conștient; mi se pare că doar așa poți da naștere unor texte îmbinate prin cuvinte ce adulmecă stările cuiva iar apoi le emană cu atâta tandrețe, cu atâta dulce, cu atâta tristețe, toate devenite exagerat de copleșitor.

Prima oară când te simți copleșit de ceva în viață, îți spui că e prima oară, nu te așteptai, nu o să se mai întâmple. Dar când se întâmplă a doua oară ? Până la a doua oară, te pregătești, te maturizez oleacă, și de data asta chiar nu te aștepți.

Am zis cândva că oamenii au încetat să mă mai surprindă. Că atât de rar sunt surpirns pozitiv. Eh, acum s-a întâplat.

Am fost surprins. Am fost copleșit.

Aș îmbrățișa scriitorul, i-aș dedica visul meu, nu i-aș da drumul. Dar o fi la vreun bun ? O ajuta cu ceva ? Naiba știe..

Naiba știe....tot ce știu acum e că-s copleșit.

temporalitate

Astăzi simt nevoia de a mă prezenta. De a arăta cine sunt.

Nu numele importă. Nici o trăsătură fizică sau una comportamentală văzută strict prin ochii mei. Mi-e prea greu să nu fiu subiectiv cu mine însumi, nu ştiu nimic despre mine. Mi-a spus mama, acum câteva zile, care mă vede zilnic şi care mă simte mai bine ca oricine că ea a ajuns, după aproape 22 de ani, la concluzia că nu mă cunoaşte.

Azi mă voi prezenta. Nu ştiu cine sunt. Nici nu mai simt dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte. Sufletul îmi e atât de schimbător, încât degeaba aş ieşi victorios dintr-o bătălie a mea cu mine însumi, numită introspecţie. Degeaba m-aş cunoaşte azi, căci n-aş putea înţelege ce am făcut ieri, nici ce voi face mâine. Acum, mă simt bine, căci nu mă cunosc. Eu sunt cel ce nu se cunoaşte şi nu se mai vrea.

Deci, până şi stările de atenţie în căutările de sine sunt de fapt inutile. Căci noi, în acţiuni şi simţământe, în poveri şi în vorbe dulci, în pofte şi în gânduri, suntem efemeri. În ceea ce contează mai mult pentru noi, suntem tranzitivi, trecători, temporali.

Căci am adus în sfârşit vorba despre temporalitate, nu mă pot abţine. Imaginaţi-vă cât de mici suntem noi, fiece om în parte, faţă de întregul Pământ. Faţă de toată planeta asta şi faţă de toate populaţiile acestei lumi. Să fii cu adevărat mare înseamnă să-ţi laşi urmele paşilor în mai toate colţurile planetei.

Şi totuşi, cât de mică e Terra faţă de întreaga galaxie. La rândul ei, cât de minusculă, infimă, microscopică şi neînsmenată e galaxia noastră faţă de întreg Universul. Nu trebuie să fii mare gânditor să spui ceea ce urmează spun: cât de mici suntem, luaţi individual, faţă de întregul Univers. Infintezimali, extrem de mici. Exagerat de mici.

Atât de puţină importanţă are fiecare om în parte faţă de întreg Universul, însă noi stăm şi cugetăm, gândim, de parcă zecile noastre de ani trăiţi ar însemna ceva întru acest tot. De parcă o decizie luată spre a ascunde frica noastră, spre a o proteja şi a-i da dreptate ar afecta atât de multe. Ce naiba o fi cu frica asta !? Cu laşitatea asta !?

Am ajuns să fim atât de laşi, încât frica ne-a dat la o parte ideologia minusculităţii noastre. Ideologia neimportanţei negată de religie.

Câte căi există de a interpreta rolul omului în Univers. A întregii omeniri, de fapt. De ce or exista atâtea ?.. Probabil pentru că nu ştim. Şi ne e frică de neimportanţa noastră. De temporalitatea şi efemeritatea noastră. Mă întristează că cei consideraţi înţelepţi, bătrânii lipsiţi de dorinţe materiale sunt atât de calmi şi ceilalţi, din jurul lor, se mint cu ideologii improprii, parcă să ascundă minusculitatea noastră. Ei nu au afirmat niciodată că suntem atât de importanţi, încât să uităm să simţim. Ei au negat doar dorinţele carnale, trupeşti de toate felurile, astfel răspunzând Universului cu aceeaşi nepăsare de care şi Universul dă dovadă.

Nu facem ceea ce vrem să facem. Ne prefacem doar că am realiza ce dorim cu adevărat. Ne ascundem în spatele laşităţii şi fricii şi uităm astfel de temporalitatea noastră. De faptul că suntem atât de trecători.

Am avut momente. Când am fost laş. Când am fost îndrăgostit. Când am fost calm. Când am fost înfuriat. Când am gândit decisiv. Când am avut impresia că mă cunosc. Când m-am întristat. Dar cât de tranzitorii au fost aceste momente. Cât de umbrite. Cât de mincinoase şi lipsite de scop. Cât de temporale.

Probabil tristeţea ameninţă acum să ajungă disperare. Probabil îmi resemnez suferinţa în temporalităţi.

Greu, rece, monoton. Aşa mă simt. Aşa mă pot prezenta. M-am supărat atât de tare pe mine, căci am ţinut seama de temporalitate. M-am supărat c-am dezamăgit. Nu mă pot ierta. Am nevoie de iertarea dezamăgirilor.

Însă amăgirea mea, singura care-a rămas vie, mă caută acum. Îmi face cu ochiul, în timp ce mă respiră. S-a schimbat. A văzut că pot fi şi curajos. A văzut că iau tot ce spun în seamă, că nu-s simple cuvinte. Acum, ea mă vrea pe mine.

Zâmbesc. Am definit, în acelaşi timp, opusul răbdării. Opusul nevoii mele.

Zâmbesc acum mai tare. M-am prezentat.