razi.

Ați observat semnul de punctuație din titlu ? Nu ? Sper că la fel de bine sau de prost maschez și ceea ce simt. Nu știu dacă vreau să maschez sau nu.

Sunt câteva întâmplări interesante azi. Câteva gânduri deslușitoare.

Azi am văzut o fată. Fata urâțică, de fel. Avea o rochie galbenă, fără mâneci, până la genunchi. Avea ochelari, era blondă, iar ochii i se desfășurau într-un căprui deschis. Zâmbea. Zâmbea larg. Era pierdută într-o căutătură în fața ei. Inexistentă. Avea o floare în mână, și ea tot galbenă. O clipă, și-a pierdut zâmbetul. Însă a privit floarea, a mirosit-o, iar apoi a zâmbit iar. Mai larg, mult mai larg. O invidiam. Invidiam fericirea ei. Nu îmi doresc setea de cunoașterea a ..ei. A ei, pe care cred c-o plac, nu îmi doresc invidia în conversațiile ei cu alții. Îmi doresc fericirea aia naivă.

De unde setea asta ? Cum s-a înfășurat în jurul meu ? În timp ce mă simțeam înfometat de ea, mă cuprindea o panică absurdă, acută, stupidă. Cât a trebuit să mă prefac că-s fericit. Poate chiar eram. Dar doar eram. Acum, îmi vine în minte Fowles: 'Mă lua la întrebări. Oare să îmi arate planul secund ce-l ocup sau să mă evalueze ?'. La fel și cu 'Colecționarul': văd un personaj principal care îmi era model în periaoda în care aveam 15 ani. Era, de fapt, un dobitoc. Aceeași poveste. Un dobitoc mă simt și eu.

Mă simt întotdeauna atras de ce nu pot avea. Dacă o pot avea, atunci îmi îmbib eu în minte că nu o pot avea. Să pară așa. Să mă mint, ca apoi să mă cred.

Am observat apoi altă blondă. Mă privea. Citeam pe fața ei dorințe. Însă eu nu o vream pe ea. Îmi doream cu totul altceva.. Ce o fi cu mine ? Cu refuzul ăsta, a tot ce e și ibne și rău ? Nu accept ce e bine, însă nici ce e rău. Urăsc frumosul, însă urăsc și urâtul. Vreau...

Singurul meu refugiu acum e scrisul. Scriu.

Simt cum râd, râd, și iar râd. Iar o voce din interior țipă la mine, de mă face să tremur:
'Râzi în gâ-tu mă-tii de ipocrit!'

Așa că râd.