ieri, iar ieri

Ieri, aseară, n-am mai rămas singur. Probabil de aceea devenisem la un moment dat puțin deprimat; plin de gânduri, mai degrabă. Sinonime acele 2 expresii în sinea mea.

De fiecare dată, în ultimul timp, când caut să găsesc ce e în interiorul meu, ce e cu mine, mă deprim, mă tulbur, mă gândesc la altele. Toate astea datorită unei introspecții eșuate, cel mai probabil.

Sufletul nu îmi mai dă voie să mă regăsesc. Mă simt haotic. Adică, mai bine zis, îmi simt sufletul haotic. Simt că ce e în interiorul meu în momentul de față e de un neînțeles absolut. Sunt în atâta derivă, căci nu am de gând să acord atenție detaliilor, dar e atât de greu.

În ultimul timp, am tot căutat ceva care sî îmi deconcetreze mintea asupra iluzionării mele cu..speranță. Amăgire. Și, totuși, dacă găsesc ceva, ignor acel ceva. Și mă face să mă simt nepăsător, la un moment dat. Atât de nepăsător sunt de tot, în afară de ceea ce fac fix în momentul acela. Acum e acum, niciodată nu va mai fi momentul acesta. Fix secunda asta. Și totuși, nu mă refer la carpe diem. Aia e complet altceva, e, până la urmă, și ignorarea momentului. Ignoranță totală. Dar pe mine nu mă mai interesează nimic. Din ce a fost. Din ce va fi. Din ce a fost acum câteva secunde sau ce urmează a fi. Mă aflu pe mine într-o stare derizorie, ridicolă, absentă; mă iau singur în râs în sinea mea, râd de unul singur, am zâmbetul pe buze, și nu nimeni nu m-ar credea că eu mă găsesc ridicol. Banal. Simplu. Egoist. Totuși, sentimental, când gândesc cinic. Mă afectează atât de tare.


De fapt, gândul la ea e singurul care îmi perturbă nepăsarea. Și iar, nu mă înțeleg. Nu pot afla ce vreau. Nu vreau să rănesc, să enervez, să îndepărtez pe câțiva sau câteva, dar nu vreau să mă mai îndurerez eu, singur. Și..totuși..nu vreau să mi se termine amăgirea. Și totuși, am și eu poftele mele. D-asta o vreau. A mea. Să o dețin.

Și mă gândeam acum, ce greu îmi e să fiu obiectiv cu mine, cu ce se întâmplă în jurul meu. Stau singur, scriu, aștept în momentul ăsta. Aștept fizic, aștept sufletește ruperea lanțului ce leagă amăgirea de mine. Fie c-o să iasă de rău, sfie că o să iasă de bine.Aștept, aștept să văd ce e cu mine, să mă înțeleg odată, să aflu ce e cu ignoranța asta.

Ce trist. Realizez acum că același lucru am zis și acum 2-3 luni. Că ce greu e să fii obiectiv. În 2-3 luni, s-ar părea că n-am mai avansat deloc.

Și vreau să aflu odată cine sunt, care îmi e sufletul. Și nu știu nimic.