ajustări şi critici pe timp de iarnă

Simt o iarnă ciudată. O iarnă..

Astăzi voi aduce la propria-mi cunoştinţă greşeli şi victorii din trecut. Îmi voi vedea limitele vechi, îmi voi stabili limite noi, poate ajungând astfel la cunoaşterea mea, a mea din momentul ăsta. Amurgit, timpul a trecut şi a prăfuit idei şi a dat naştere altora, anume: anii superficiali din trecut priviţi cu frică, nu cu obiectivism şi naivitatea acceptării socialului.

În fine, ideile, în ordine, sunt:



În primul rând, sentimentalismele sunt o tragică consecinţă a încercării omului de a ieşi din instinctul animal, primordial şi sălbatic al intelectului deceptiv. Individul uită că tehnologia a îmblânzit şi a minţit autenticitatea naturii noastre, luând ce e frumos, ce e natural şi înlocuind totul cu griul tehnocrizat.

Şi totuşi, cine e aşa de sincer cât să recunoască aşa ceva, darămite să încerce să propage ideea !? Să fii sincer. Să respecţi nişte reguli predefinite ale tale, să le urmezi, să le respecţi întocmai, căci cine nu sălăsluieşte în propriile convingeri devine mincinos faţă de sine. De aceea, cuvintele diferă; de aceea, sinceritatea mea intră în conflict cu sinceritatea altora.

Oamenii nu pot exprima veritabil sentimentele pe care NU le au. Se omoară, astfel, iar şi iar, crezând că ei simt tristeţe autentică, crezând că ei suferă din dragoste, sau din neputinţe, când li s-a impregnat o mentalitate mincinoasă; în loc să sufere simţind mai ştiu eu ce, ei ar trebui să plimbe nopţile, singuri, fie pentru că simt singurătate, fie că ar trebui să simtă asta, să îşi dea seama de aberaţia sentimentelor lor, aberaţie intrată în conflict cu abisala singurătate pe care o suferă fiecare dintre noi.

Mi-am dat seama de ce sufeream atunci: simţeam o durere ce voia un suflet, nu o durere a sufletului.



În al 2-lea rând, orice fel de obligaţie, orice fel de aşteptare din partea unui sex înseamnă sexism, discriminare. Nu se vrea ideea egalului ?! De ce, atunci, în relaţii sociale, există obligaţii tipice sexului feminin şi celui masculin ? Şi totuşi, e vorba mai degrabă de perversitate. De falsitate.

De unde până unde ipocrizia asta a aparenţelor şi distincţiilor fizice ?! Cum naiba să nu fiu dezamăgit de tot ceea ce ţine de fizic ?..



Religioşii sunt în continuare norocoşi. Evlavioşii creştini sau budişti sau musulmani sau mai ştiu eu ce vor avea întotdeauna un avantaj asupra mea. Întotdeauna voi fi gelos pe ei.



Ah..În sfârşit, am ajuns la una din părţile favorite din 'trecutul' meu. Holul. Ahh...Un singur lucru am să îmi reproşez aici: de ce n-am avut o încercare de a rămâne pe hol, holbându-mă la uşi !? Mai bine, de ce nu am decis obiectiv şi nu am ieşit din holul ăla meschin ? De ce mă îngrozesc când mă gândesc la starea de atunci, dar mă entuziasmez când îmi amintesc de hol ?

Poate datorită faptului că amintirile tind să fie exagerate. Poate pentru că am aflat de curând că, atâta timp cât o amintire va fi accesată de către creier, aceasta va deveni susceptibilă schimbărilor. Atâta timp, am trăit din amintiri. Din cum eram eu. Amintirile probabil au luat amploare în suferinţe şi în bucurii, forţându-mă pe mine, un ipocrit al amintirilor, să trăiesc o viaţă ce o consideram etică faţă de mine, când moralitatea era schimbată, alterată. D-asta nu mă suportam.

Îmi amintesc lacrimi şi o voce dulce şi ciudată spunându-mi să nu plâng. 'Ce ar trebui să facă un bărbat ?' gândeam atunci. Nu ştiam răspunsul, eram un copilaş. Acum, sunt un copil supărat, un cinic.

Revenind, mă condamn că nu am ales scăparea, că nu am căutat altă cale decât cele propuse.



Hah. Descrierea mea. HAH ! E tot ce pot spune.. HAHA !! Cu adăugirea că am observat că sunt un mincinos desăvârşit. În ideologia mea, mint rar. Dar de câte ori mă mint pe mine însumi fără să îmi dau seama; câte adevăruri ştiu eu de fapt ?



Apoi, amintiri, vise..care îmi aduc aminte de o mică povestioară, cu visul unui anume individ. Respectivul visa că era atacat din toate părţile de creaturi ciudate, neînţelegând de nici un fel ce reprezentau, ce erau. Creaturi întunecate, de o forţă covârşitoare, creaturi fără faţă, creaturi obscure, cristalin de clare. O lumină în întuneric (cât de cliché sună) se pogoară din ceruri şi salvează individul. Creaturile împietresc, individul e ridicat de îngerul lui salvator către nori. Omul, apoi, scoate un cuţit şi îşi injunghie îngerul. O imagine gri-neagră, urmată de un conflict în griuri şi în alb; o imagine per ansamblu, jumătate întunecată, cealaltă jumătate vie, albă, luminată, pătată roşu şi o căzătură înapoi în întuneric.

Cecopleşitoare e imaginaţia omului, chiar şi în subconştient.

Îmi aduc aminte de ce îmi spuneam: 'râzi...' .



Demonul apoi. Dragostea. Un cuvânt căruia i-am dat înţeles prefernţial atotputernic şi atotspiritual, noi, oamenii. Apoi, tot prin propria alegere, ea evoluază dintr-un cuvânt, fără înţeles, într-o boală.



Oare merită fericirea emoţionată a unui singur om zâmbetul multor altor oameni ? Aş merita eu, în egoismul meu, să fiu emoţionat şi să ating un maxim al fericirii mele de până acum, cu preţul lipsei de altruism şi cu preţul lipsei zâmbetelor celor din jurul meu ? De ce eu, care suport ideea individualismului şi a egoismului ţin seamă de fericirea celor din jur, influenţabili de mine ?

De curând, am auzit ceva interesant: nu ar trebui să sărim în sus de bucurie, n-ar trebui să ţipăm de bucurie. Atât de rară e încât trebuie să intrăm într-o frenezie euforică manifestată ?



Simbolism, simbolism, simbolism. Frică. Protecţie. Minciună. Naivitate. Cruzime. Realitate. O enumeraţie, o punctuaţie, nişte propoziţii ce par fără sens. Simbolism.



Am ajuns, nu de curând, la o concluzie pe care nu am scris-o încă. Anume că nu ar trebui să condamn dobitocimea ce acceptă fundamentalismul creştinismului. Asta este aţa de care ei sunt agăţaţi de viaţă. De ce să le răpesc asta ? Ei sunt fericiţi. Eu nu sunt; aşadar, n-au dreptate când mă condamnă că nu cred ? Fericirea lor iluzorie (în ochii mei) este o fericire autentică (sub privirile lor).

Dar..absolutul, nescunoscutul, neînţelesul mi se par slab şi pripit atribuite divinităţii. Divinitatea este mult prea complexă din punct de vedere strict fizic pentru ca noi, oamenii, limitaţi biologic, să o putem înţelege. Dacă aceasta se manifestă la nivel spiritual, cu atât mai mult oamenii nu o vor putea percepe vreodată. Realizarea diferenţei între spiritual şi fizic este primul pas spre deziluzionare, spre voirea fericirii după care tânjesc eu.



Mirajul..fascinaţia..au rămas aceleaşi. Mă felicit singur.



Astfel trecuse o perioadă bună de scrieri ipocrite, naive, superficiale, umbrite şi copilăroase.



Merit încă o felicitare.



Dublă chiar.



Despre frică am vorbit, inevitabil, la început. Nu mă voi repete. Dar ce copil eram.



Iar azi... Am aflat că nu sunt singurul ca mine. Au mai fost şi înaintea mea. Sunt şi alţii contemporani. Vor fi şi în viitor. Cei din trecut mi-au pus bazele. Cei contemporani mă ajută să mă exprim. Cei din viitor nu mă vor cunoaşte. Ironic. La un moment dat, se rupe legătura.



Ah, frumosul. O mică adăugire: noi considerăm ceva frumos datorită imaginii noastre asupra acestuia impregnată de către societate. Ni se spune ce e. Ni se pare că e frumos. Atac frumosul, şi-l voi ataca cu orice ocazie. Frumosul dă naştere esteticului, care în ziua de azi, reprezintă un fel de antonim al intelgienţei. Nu sunteţi frumoşi. Nu în ochii mei. Nu în ochii celor ca mine, contemporani cu mine. Sunteţi urâţi, în cel mai obez, mai hidos, mai îngâmfat, mai prost şi mai grotesc fel posibil. Mă dezgustă atât de tare ochii aruncaţi nemiloşi asupra unora ce sunt frumoşi (subiectiv fiind). Comportamental, fizic, spiritual, mă omorâţi prin simpla voastră prezenţă. Îmi este silă de voi cum vouă vă e silă de noi. Nu vă batjocoricesc. Nu vă pot suferi.

Înconjurat încă de mic de oameni ce îi consider scârboşi, cum să nu fiu atât de uşor scârbit acum ? Dau vina, în continuare, pe societate.



Am un singur rând de adăugat - magia: Dacă noi nu credem că porcii pot zbura, cum vor putea ei zbura vreodată ? Câte interpretări, cât de anarhică mi se pare afirmaţia. Nu o pot înţelege cum am înţeles-o prima oară. Asta cred că îmi place la afirmaţia asta.



Îmi felicit obiectivismul, renunţ la unele afirmaţii, dar tot vă previn: staţi departe de tulburarea mea, de plaga şi de iluzionarea mea.



Urmează acum nişte stări tranzitorii. Nimic de adăugat temporalităţii noastre, însă îmi e ruşine de ceea ce o înconjoară. Mi-e ruşine de ce am scris.







Pentru că nu necunoaşterea mea m-a tulburat, ci evoluţa sau involuţia mea. M-a surprins absurditatea sentimentalismului, risipirea de timp în convorbiri inutile prelungite, decizii stupide ce tind spre mediocritate. Acum ceva timp, râdeam de un altul care voia să intre în mediocritate. Acum, îmi vine să îmi găuresc craniul, să văd ce e înăuntru. Sau ar trebui să râd de mine. Am intrat în mediocritate. Monotonie, melancolie, veşnica nemulţumire.

Mă văd un instrument al dragostei, pe alocuri: omul parfumat, îngrijit, spiritual, cu o filozofie mediocră de poet romantic. În alte cuvinte, un eu ce se viermuieşte să scape de monotonie şi biciuit şi călcat în final de piciorul greu şi molcom al mediocrităţii - o larvă a societăţii.

Creierul meu a fost speriat; pentru un timp. Apoi a urmat o perioadă de plângere de sine, apoi un colaps total al negativismului, consecinţe periculoase ale deciziilor luate în grabă. Îmi dau seama că e vorba de o cădere pishică. Îmi dau seama: sunt bolnav, bolnav cu mediocritate.

Într-o ultimă ordine (ordine, HA !) de idei, văd că viaţa e lacomă. Văd că suntem obligaţi să trăim în societate până murim.

Ascultam, acum, o voce. Nu o traduceam. Îi auzeam glasul doar. Voi ţine minte asta vreodată ? Sentimentul ăsta ? Copleşit, îmi dau seama că e greu când nu ai nici un fel să te exprimi; îmi dau seama, la fel de copleşit, că e trist când nimeni nu îţi ascută povestea. Îmi dau seama că astea nu au fost cuvintele mele şi le apreciez ca pe propriile-mi cuvinte.

Simt o iarnă ciudată. O iarnă în care voi îndura tulburările toamnei şi presimţirile primăverii..