personalitati

Atâta timp am dezbătut în mintea mea personalitățile celor din jur. Dar și a mea. Mai ales a mea. Nu reușeam să înțeleg decizii luate.

Am ajuns la realizarea că oamenii în sine și personalitățille lor sunt 2 chestii diferite. Până acum, le numeam măști. Fiecare cu câte 3.

Personalitatea unui om nu e de fapt și ea o simplă mască ? De ce atunci luăm decizii care ne spulberă pe interior ? Renunțăm la propria noastră persoană de dragul unei fațade ? Dacă unii oameni blamează fațada, atunci îi compătimesc. Eu dau vina pe personalitatea mea; pentru orice decizie luată care mi-a făcut rău, personalitățile mele sunt de vină. Că am băut și mi s-a făcut rău; că am încetat să mai vorbesc cu unii și cu alții, care îmi erau buni prieteni sau prietene sau posibile iubite; că spun lucruri care deranjează, ca apoi persoana respectivă să fie în derivă în lumea cugetelor și a simțurilor, iar pentru mine să fie un ridicol și derizoriu cuvânt. Eu arunc toată vina asupra personalităților mele. Fie că sunt pur și simplu nebun și fără minte, fie că sunt cinic în gândire și considerat nesimțit datorită adevărurilor care le spun prea în față, fie că e vorba de un sentimental naiv, considerat rușinos și nesigur pe sine că nu vrea să rănească pe cei din jur, fie că e vorba chiar despre un copilaș care nu își poate lua gândul de la un joc și dulciuri.

Pe cine, altfel, ar trebui să dau vina ? Pe mine ? Sunt prea nepotrivite deiziile, se contrazic prea mult să fie doar o singură persoană de vină. În afară de asta, eu ar trebui să am grijă numai de mine, cu toate că nu îmi place să rănesc pe cei din jur; așa îmi dictez singur. Și nu fac asta.

Până la urmă, noi cum ne vedem pe noi înșine ? Nu vedem de fapt doar rezultatul unor personalități ? E o idee, e ceva care m-a deranjat în ultimul timp; m-a deranjat necunoașterea mea. A zis cineva că trebuie să fii Illuminati pentru a te putea regăsi complet. Dar noi, oamenii de rând, nu ținem prea mult cont de personalitatea noastră ? Nu ne influeanțează ea când încercăm să ne cunoaștem ? Nu a făcut chiar nimeni chestii pe care nu și le poate asuma ?

Mă uitam în jur și vedeam un om care percepe femeile și fetele ca pe ceva inferior lui cu câteva, foarte puține excepții; un om care nu poate vedea adevărul datorită subiectivismului ce îi leagă niște ochelari de cal în jurul capului; un altul care se deprimă când ajunge la concluzii prea profunde, care se sperie de el însuși; o alta care are nevoie de drame pentru a putea fi în centrul atenției; alta care are nevoie de adevăr, de personalități competente și palpabile; altul care are nevoie de adrenalina sentimentelor; un om care vrea culoare, în toate sensurile cuvântului. Eu care îmi doresc .. un anume ceva. Ei de fapt, nu își dau seama de acesete lucruri, nici unul. Toți se consideră normali, sau văd plăceri în cerințele personalităților. Ăștia-s ei ? Care fac acele treburi ? Sau sunt niște personalități incontrolabile ?

Mă voi mai lega de mine cu o singură idee. Negarea singurătății și a tristeții mele. Voi fi fericit în singurătatea mea. Voi fi înconjurat de oameni care văd o personalitate a mea și care cred că mă cunosc, negând astfel tristețea mea. Îmi voi subjuga personalitățile, le voi întemnița și le voi chinui până ce mă lasă în pace. Mă voi uita la ele și voi râde: s-au dus slăbiciunile mele. Nu o să par abătut că îmi zdrobesc personalitățile; nu o să apar în fața unuia și altuia cu lacrimi în ochi, sperând că altul va plânge și el cu mine lacrimi multe și neștiute decât de noi doi.

Așa că feriți-vă de mine, de tulburarea mea, de plaga mea, dar mai ales de iluzionarea mea.

Irnoic. Acum știu cine sunt. Când îmi neg personalitățile.