ceea ce inimile fac de fapt

A fost grăit cândva că înăuntrul sfârşitului tuturor lucrurilor, este deja aşternut un nou început. Iar acest început va fi găsit doar odată ce trecutul se sfârşeşte.

Trecutul s-a sfârşit pentru mine. Durerea plicticoasă era acum doar un gust amar în vârful unui bici ce m-a chinuit atât de mult, care nu putea da pace, ce lua adăposturile de sub nasul meu, ce nu pute fi nici înţeles, nici vorbit despre el din cauza nefericirii ce-aduce o singră atingere a sa.

În fine, acele zile au apus. Zile pline de suferinţă, zile care nu vream sa mai fi răsărit niciodată pentru mine. Dar nu primeşti niciodată ceea ce vrei.

După acest ‘sfârşit’, ce avea urme adânc cicatrizate în sufletul meu, am căutat acel nou început. Iar atunci când crezi că îl găseşti, este exact ca dragostea la prima vedere. Nu te întreabă nimeni dacă crezi în aşa ceva; de fapt, nimeni nici măcar nu pomeneşte aşa ceva vreodată. Dar, totuşi, se întâmplă. Şi atunci când crezi că acest început este găsit, urechile nu-ţi aud, gura nu-ţi vorbeşte, inima nu-ţi mai bate, mintea nu-ţi gândeşte, ochii nu-ţi văd, nimic nu este cum ar trebui să fie. De ce ? Pentru că totul este în capul tău. Numai tu ştii de acest început, iar pentru oricine altcineva, este pur şi simplu obscur, ciudat. Zguduit, cum eram, aşteptam cu nerăbdare acest început, ca şi cum nimic nu mi s-ar fi întâmplat până acum. Naiv, se poate spune.

Şi iat-o. Noul meu început. Nu sunt prea multe de spus despre ea. Este preaiubita mea. Asta spune totul. Pot spune că este frumoasă; că are cei mai drăguţi ochi, si cu o privire în care domneau, în adâncul lor, pofte trupeşti; că are cele mai dulci buze şi cel mai iscusit accent în vocea ei; că felul cum păşeşte şi felul cum vorbeşte mă fac să o văd numai pe ea, să o aud numai pe ea. Pot spune că mă innebuneşte, la propriu, pot spune că m-am îndrăgostit aşa tare, aşa repede şi totuşi pe nevrute de cineva care nu-mi ştie măcar numele de familie. Tot ce ştiu e că m-am îndrăgostit, şi-mi doresc atingerea ei, îmi doresc sărutul ei....Vrea să mă iubească, cum şi eu vreau să o iubesc.

Şi când ne-am întâlnit, întâia oară, am început să îmi aud inima din nou. O voce atât de suplă, atât de curioasă pentru cineva în postura mea. Mi-a vorbit, dar eu nu am ascultat-o. Eram cu preaiubita mea. Puteam auzi doar preaiubita mea, puteam doar pe ea să o văd. Aşa că..pentru prima oară, în visele mele, am prins o licăire a inimii mele. Neagră, era neagră, ca şi când mânia ar fi luat tot ce era mai bun din ea. Dar nu era suparată, nici în cel mai mic fel. Era fericită. Ea mi-a zis asta.

‘Ce s-a întâmplat ?’ am întrebat după un lung moment de tăcere.

‘Eh ? Nimic. Dar de ce întrebi ?‘ mi-a răspuns dupa ceea ce a părut o eternitate. Mă privea, îmi imaginez, mirată probabil cum de puteam vorbi. Şi eu mă întrebam asta.

‘Inimile nu ar trebui să fie roşii ? Cloarea iubirii...şi..~ ‘ m-am oprit, în timp ce ea a început să râdă.

‘Nu...’ mi-a zis între râsetele ei. ‘Oamenii au fost cândva romantici, iar în zilele de azi, au uitat de culoarea dată nouă. Suntem pur şi simplu negre. Sau albe. Niciodată colorate, niciodată roşii, niciodată geloase. Doar vesele sau posomorâte. Negre sau albe.‘ a continuat.

‘Atunci eşti tristă ?‘

‘Acelaşi răspuns: nu. Ni se dă culoarea din momentul în care începem să prindem formă în interiorul vostru.‘ a răspuns ea iute. După o lungă tăcere, a grăit în sfârşit: ‘Văd că în sfârşit te-ai îndrăgostit, din nou. Am vazut-o. Are tot ce vrei, dar şi tot ce am eu nevoie. E un singur ghinion ce pluteşte în jurul ei. Nu-i a ta.

‘Se poate rezolva !‘, am răspuns, fără ezitare. Apoi m-am trezit. A fost ca oricare alt vis ce l-am avut, doar că îl ţineam minte perfect. Era...ciudat. Dar, un vis e un vis, atât, nimic mai mult, nimic mai puţin.

Mi-am văzut preaiubita des. Inima, am văzut-o, de asemenea, des, în visurile mele. Absolut de fiecare dată, vorbeam cu inima mea, şi chiar dacă nu îi spuneam tot ce simţeam pentru preaibuita mea, ea ştia, iar de fiecare dată, încerca să îmi arate ceva, dar eram orb.

Timpul o lua în faţă, iar noul meu început se ducea de râpă. Ceva ce ar fi trebuit să facă paşi înceţi înainte alerga înapoi cu viteza luminii. Dezamăgitor, sincer.

Mă confesam inimii mele des. Era singura care mă înţelegea cu adevărat. Fiecare noapte îmi era grea. Departe de preaiubita mea. Dar..odată ce adormeam..puteam vorbi cu inima mea. Avea acelaşi efect asupra mea ca şi tutunul. Indiferent cât de tulburat eram, indiferent în ce gaură abisală mă aflam, întotdeauna mă făcea să mă simt mai bine. Dar de-ndată ce visul lua sfârşit şi nu mai puteam vorbi cu ea, mă întorceam la starea mea de d-inainte. Acel eu plictisit, supărat, melancolic.

Dar timpul face întotdeauna salturi înainte, chiar dacă noi nu. Şi timpul e cel care ne dictează nouă ce simţim, chiar dacă vrem asta sau nu, chiar dacă noi credem asta sau nu, chiar dacă o recunoaştem sau nu. Timpul este ceva supranatural, un zeu, pot spune. Timpul...timpul trecea repede în această perioadă.

Apropos de timp, în timp ce o lua înainte...eu...eu simţeam cum preaiubita mea îmi scăpa printre degete. Mi-era greu. Chiar dacă mi-am dat seama, nu îmi era mai uşor, eram încă sub efectul prostiilor acelui nou început.

Dar în ultimele zile, îi era greu şi inimii mele frânte. Nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie, totul era dezaxat, totul părea ca şi cum aş căuta osia cea nouă ce ar trebui să ma ducă pe un alt drum, ca nici un altul care l-aş fi prezis sau imaginat.

Aşa că astăzi, în sfârşit, mi-am adunat puţin curaj, mi-am abandonat mândria şi am avut curajul să îmi întreb inima ce se întâmplă; m-am dus la locul ei, în visurile mele, dar înainte să pot scoate vreun cuvânt, am văzut-o..Avea un nimbus angelic deasupra ei şi aripi de demon. Eram uimit, uluit şi mirat.

Într-un final, am îndrugat nişte cuvinte..speram să aud răspunsuri la întrebări care nu le ştiam, iar ea a realizat asta repede. Apoi, mi-a spus brav: ‘Ce se-ntâmplă ?‘

M-am uitat repede spre pământul inexistent, ca şi când răspunsul la acea întrebare se afla p-acolo pe undeva. Nu mai aveam loc de întoarcere, trebuia să îi spun de ce am venit.

‘Când îmi vezi preaiubita..poţi....îi poţi spune că ~..‘ . M-a întrerupt.

‘Nu. Nu pot.‘ mi-a răspuns inima mea ruptă. ‘Când sunt în jurul preaibuitei tale, nu pot vorbi, nu pot grăi, nu pot spune nimic; abia am învăţat cum să bat cum face o inimă obişnuită; abia te-am învăţat să respiri cum face o persoană normală, iar tu te astepţi să îi spun ceva, ceva ce tu nu poţi.‘

Rămăsăsem fără cuvinte.

‘Vezi această aură deaspura mea ?‘ m-a întrebat.

‘Da..‘

‘Mi-a fost dată de către zei, m-am rugat la ei, iar acum s-ar părea că sunt trimisă din ceruri. Iar aceste aripi, ele reprezintă dovada pactului ce l-am făcut. Va fi fericită în final, altfel aceste aripi nu mi-ar da zbor.’ După o pauză lungă şi un suspin şi mai lung, a continuat cu un ton neauzit până acum de mine, atât de trist, atât de rece, atât de de rupt în cuvinte, atât de acru urechilor.. 'Asta este ultima oară când vei mai auzi de mine; începând de azi, nu îţi mai aparţin; ea nu a avut milă, aşa că trebuie să mă duc la ea, să stau alături de ea, până ce mă va putea vedea; m-a pierdut din vedere, s-ar părea.. '

Nu mai aveam ce să îi zic, nu puteam decât să îmi las inima frântă şi curajoasă să zboare în văzduhurile nezugrăvite, cu nimbusul ei şi cu aripile demonice.

'Nu îţi face griji...va fi fericită.... ' au fost cuvintele ei de adio.

Nu mă pot abţine să nu mă întreb într-una. O fi fericită acum ? Căci mă simt singur fără inima mea. Şi tot ce vream să îi zic e că îmi pare rău că simt 'acel' cuvânt pentru ea.

Am să mai fac o referinţă la timp. Căci este cel mai important factor la care m-aş putea referi, nu mă pot abţine. E ceva..ce lumea crede că înţelege. Oamenii cred că timpul este o transmisiune continuă, sau poate o perioadă nedefinită, poate chiar o a patra dimensiune. E undeva între toate acelea şi mult, mult mai mult. E...ceva ce nu poate fi definit. E ceva cu care nici măcar zeii nu îşi permit să se joace. Timpul...e ciudat.

Dar tot timpul este cel care ne face să facem lucrurile stupide. Gândeşte-te puţin. Timpul poate fi învinuit pentru tot ce s-a întâplat, fie el bun sau rău omenirii. Eu, de altfel, acuzam timpul pentru ce mi se întâmpla.

Şi în timp ce stăteam şi aşteptam, secundele îmi păreau minute..minutele ore..orele zile...zilele săptămâni...săptămânile luni...lunile ani....şi-mi imaginam că am petrecut mai mult decât câteva vieţi aşteptându-mi inima, aşadar câteva eternităţi. În timp ce aşteptam, singur fiind, am realizat că au trecut doar câteva secunde.

Şi cât am stat, înmiresmat de cântecele sirenelor oceanelor invizibile, holbându-mă la fluturii negrii ai nopţii, mi s-a părut că cel mai mare dintre dragoni urla cât de tare putea. Nu îmi puteam da seama ce auzeam, nici ce vedeam, până când, în sfârşit, am văzut-o. Se întorsese. La început, am crezut că visez. Mintea mea a început o cursă, singur, către o linie de sosire inexistentă, iar când s-a oprit, în sfârşit s-au întâlnit, în faţa ochilor mei. El şi ea, cei doi care nu sunt niciodată unul, cei doi ce locuiesc înăuntrul meu, cei doi ce niciodată nu se pun de acord, care nu se războiesc, care îmi dau puteri şi plăgi, cei pe care aş fi dorit să îi fi întâlnit înainte. El care m-a privit şi m-a apărat dintotdeauna, fără să ştiu, în timp ce dormeam şi în timp ce eram treaz. El care era alături de mine în timpul zilei. N-am ştiut. A fost întotdeauna acolo, încercând să mă pregătească pentru ceea ce se întâmplase deja.

Nu puteam vorbi. Timpul se oprise pentru mine. Nu puteam decât să îi văd cum dezbat şi nu puteam auzi nimic, puteam doar să îi văd cum se mişcă dintr-o parte-n alta, arătând semne că nu sunt de acord din nou. În timp ce timpul stătea în loc, puteam doar ghici despre ce vorbesc. Despre ea. Despre preiubita mea. Şi în timp ce numele ei îmi zornăia în urechi, în timp ce imaginea ei frivolă lua formă în capul meu, puteam în sfârşit să îi înţeleg. Durea, durea tare, urechile mele nu puteau îndura aşa suferinţă, mâinile îmi amorţeau, picioarele nu mai aveau puterea să mă susţină..să îmi aud inima plângând aşa tare şi sâ îmi aud mintea vorbind despre lucruri ce mă răniseră până acum aşa de egoist. Să o văd pe ea...inima-mi neschimbată, cu aripile demonice şi aura îngerească deasupra ei...Apoi am văzut. Avea trei răni, acoperite în grabă.

Ea a vorbit prima: 'Cum de eşti aici ?' M-a zgâriat apoi cu o privire ce nu o recunoaştem, una gravă şi tristă. A continuat: 'Am fost acolo..am călătorit cel mai îngheţat loc dintre toate, locul dintre mine şi ea...un loc unde piscurile munţilor de gheaţă se ridicau în toate direcţiile şi tot ce puteai vedea erau cele mai frumoase momente petrecute alături de ea, dar şi cele mai deprimante momente alături de ea...tot ce puteai auzi era vocea ei, însă cuvintele păreau adesea de prisos...'

El a continuat: 'Gata...Opreşte-te. Am trecut peste ea. Nu mai poate cârmi în locul meu, ea nu îmi mai poate dicta mişcările şi gândurile.'

'Şi cu mine cum rămâne ? Eu am văzut ceea ce tu nu ai ăzut, eu am prezis ceea ce tu nu poţi prezice !' .. A suspinat lung. 'Şi-au bătut joc de mine. Îngerii şi demonii au râs laolaltă de aripile mele; au văzut..că eram blestemată, nu binecuvântată cu un nimbus îngeresc..până şi aura este o simplă parodie.'

'Tu ţi le-ai asumat singură.', a răspuns el plin de egoism.

A început să plângă, aşa tare încât diavolii au început să fugă, iar îngerii au i s-au alăturat în plâns. Într-adevăr, ea şi-a gravat în suflet acest blestem, perfect conştientă. Un blestem, nu un pact, nu o promisiune. Un blestem.

A început apoi să explice ce e cu cele trei răni. A fost tăiată prima oară când trecea prin vârfurile acelor munţi îngheţaţi. Era lipsită de apărare, suferea mult, complet singură. Atunci mi-am dat seama că nu inima era alături de mine, ci eu eram alături de ea, eu o alinam in visurile mele. Eram scutul ei, mai mult sau mai puţin, iar în tot timpul cât a fost departe de mine, nu a avut nici un scut. O altă rană i-a fost dată în momentul în care a ajuns pentru prima oară în locul acela..în momentul în care s-a uitat prima oară către preaiubita mea..a durut-o doar să o privească, încât a devenit rapid insuportabil; să nu poată vorbi cu ea, să nu poată rezolva problemele lor. Nu a putut explica ce i s-a întâmplat. Doar că la un moment dat, a durut mai tare ca-nainte, iar apoi a-nceput să îşi verse sângele şi a mistificat totul în jurul ei, nimic nu mai era de recunoscut. În acel moment, preaiubita mea a început să ia seamă ca inima mea a ajuns acolo. Dar a fost o înştiinţare, nimic mai mult. A treia i-a fost dată când a încercat să mi se întoarcă. Nu dorea, dar trebuia să se întoarcă la mine. A fost ca şi când cel mai gros dintre lanţurile lumii ar fi 'apărut' din senin, din momentul în care a privit-o, uitându-se la ea, încercând să-şi facă prezenţa simţită preaiubitei mele. Trei cicatrici care îmi făceau inima să ţipe şi să plângă, să sângereze şi să sângereze.

A continuat: 'şi cum am ajuns acolo...la preaiubita lui...Nu am putut decât să o privesc. Frumoasă în toate felurile. Şi în timp ce o priveam...m-a văzut. Sau doar am crezut că m-a văzut. Dar am realizat repede că se uita doar prin mine. Cu ochi amari, am văzut că plecase..plecase într-un loc de unde nu se mai putea întoarce, un loc care ea doar crezuse că l-a văzut.'

'Gata....gata...nu numai că te răneşti singură, îl răneşti şi pe cel al cărui nume nu trebuie menţionat.', a încercat mintea mea să o întrerupă.

A gâfâit de câteva ori adânc, încercând să nu mai plângă. 'Ar trebui să mă întorc.'

'Înainte să te întorci, trebuie să ştii că el a fost în toate cele patru direcţii ale univeruslui, nu mai e acolo, unde l-ai lăsat ultima oară.'

'Dar voi fi tristă..şi-mi va fi dor de preaiubita lui.' A răspuns în timp ce se întorcea.

'Doar ţie. ' a răspuns după un scurt moment. 'Doar ţie... '.


În timp ce se întorceau înăuntrul meu, am văzut totul, am simţit totul. Am văzut dealurile înzăpezite, munţii îngheţaţi...sentimentele de plictiseală imprimate în mintea mea, sentimentele de singurătate marcate în centrul inimii mele...am..văzut preaiubita mea..în toată splendoarea ei..Dar ea nu se uita la mine..abia i-am putut vedea faţa..în timp ce imaginea ei parcă întra în memoria mea permanent.

Am simţit sarcasmul minţii mele când a zis ca a trecut peste ea, când minţea cum că nu-i e dor de ea. Am simţit atâta durere în inima mea.

În timp ce eram toţi trei din nou unul, am încetat să mă mai întreb dacă este fericită. Mintea mea nu mă mai lăsa să mă gândesc la ea. Parcă-mi zicea să trec odată peste tot.

Inima la fel.

În fine, timpul a mai trecut. Şi de atunci, o singură dată am fost mai decepţionat şi mai doborât pe dinăuntru. În acel moment, mintea a început să plângă pentru prima oară. Nu îmi puteam da seama ce gândea inima mea.

Apoi mi-a zis: 'A ~... A murit..' ...

Nu-i de mirare. Simţeam cum timpul mă trăgea pe mine de încheietura mâinii, iar inima mea rămânea constant în urmă. Din câte am văzut, timpul nu a oferit nimic special inimii mele, era blocată într-un drum accelerat invers celui al meu.

Timpul a mai stat o dată-n loc. În faţa ochilor mei, eram neliniştit..în noaptea în care mi-am văzut preaiubita, nu în visurile mele, nu în amintirile mele...era ea..la fel..până la umră, timpul schimbă doar ce vrea, nu ?

Acum mă rugam la zei ca ea să îmi salveze inima.

M-am culcat cu aceste gânduri. Preaiubita mea...moartea inimii mele..pare-mi-se că această noapte este ultima de acest fel, cel puţin din partea aceasta a vieţii mele.

Mintea nu îmi mai vorbea, de când inima mi-a murit. M-a învinuit pentru decesul ei.

E izolant..să nu îţi ai inima alături..să te ignore propria-ţi minte. E agonizant să îşi vezi preaiubita nesimţind nimic care să îţi poată da cea mai mică dintre speranţe. Alt factor importnat al acestui univers...Speranţa.. Este acel lucru, care în număr mare, te poate scoate din cele mai de rahat stări ale gândurilor, sau ale minţii sau inimii..sau ale amintirilor.. Este acel lucru care stă, pur şi simplu, stă în noi, chair dacă noi ştim sau nu de el..este acel lucru fără de care..nu mai e nimic, pur şi simplu, nimic rămas de simţit pentru cineva să simtă decât auto-distrugerea sa. Cel mai ciudat, mai straniu şi mai..bolnav sentiment posibil, unul ce nu-l doresc nimănui. Te face să te simţi şi mai singur.

De când sunt aşa singur..am realizat prea multe deodată. Mă simt îmbătrinit înainte de timp. Inimile oamenilor ar trebui să moară împreună, odată ce sufeltul-pereche îţi este găsit. Şi nu doar mor..se duc, împreună, în acel ‘loc mai bun’. Împreună. Dar inima mea a murit. Singură.

Ah...Mâinile-mi sunt reci..Aş vrea să fie mângâiate înapoi la căldura cu care s-au obişnuit când ţineam mâinile ei în ale mele.

Şi cea mai deprimantă dintre toate realizările mele în această perioadă retrasă de lumea sentimentelor e că îmi e mai bine singur. Pentru că singurul lucru important şi echivalent realizat de mine e că a fi îndrăgostit, a iubi..sunt sentimente..care m-au făcut să nu vreau să mă mai îndrăgostesc vreodată.