norocosii

Nu ştiu cât de mult izbăveşte omul, în genere, în viaţă. Din nenumărate motive. Printre care că fiecare om are o altă concepţie asupra vieţii.

Dar mulţi tânjesc după acelaşi lucru. Fericirea. De multe ori, confundantă cu iubirea. Toate simţurile sufletului umplute de beatitudine. Ale trupului de pasiuni arzătoare, iar ale minţii de idei egoiste. Senzaţia de siguranţă, garantată de o privire, un răsuflu şi-o îmbrăţişare, la un timp nealocat, nedefinit pe o perioadă la fel de misterioasă, fie ea lungă sau scurtă. Setea de cunoaştere a celuilalt, contopirea lacomă, mârşavă a două inimi, suflete şi trupuri. Dar nu şi a minţii. Aici intervine şi durerea. Gelozia. Mânia. Depinde de cât de mare-ţi e sufletul, sau cât de dornic îţi e trupul pentru a putea purcede unirea a două minţi.

Unde-s doi, puterea creşte. O lege a naturii. Urmată aşa prost de om. Sufletesc, sentimental, trupesc, omul caută acest "doi", acest "noi", ce te goleşte pe dinăuntru, te deprivă de individualism şi te umple cu "noi". Dragostea e haină. Şi-n căutarea noastră, omul ignoră, suferă neîmplinri, însă el suferă şi împlinri. Le suferă. Le simte pe toate, căci a simţi înseamnă a iubi; a iubi - a suferi; a suferi - a detesta; a detesta - a simţi. Toate pentru că iubim.

Norocoşi sunt cei ce nu iubesc laic, cei ce-şi contopesc minţile cu un zeu. Îşi sacrifică sufletul şi inima pentru a elimina egoismul, gelozia şi vulgaritatea. Se schimbă. Se unesc, pierd laicism şi inimă şi câştigă ignoranţa vieţii pe Pământ. Cred în destin şi în plan, nu în decizii şi coincidenţe şi consecinţe.

Eh, eu nu mă număr printre acei norocoşi.