unica fascinatie

Unica fascinaţie care mi-a rămas.

Până acum ceva timp, ar fi fost persoane care mă fascinau. Însă, acum a avut loc un coup d'état în interiorul meu. De data asta, pot dicta ceea ce vreau. Ceea ce gândesc.

Alţi demoni. Anxietate. Frică. Decădere în mediocritate. Întâmplări stupide. Purcedere înspre mizerie. Asta vede mintea mea în vidul lăsat acum de inimă. A fugit iar, ca nebuna, incontrolabilă. Necontrolabil, şi eu, din cauza ei. Gânduri peste gânduri, consecinţele unor evenimente mi-au readus mintea în prim plan. Demonul..ce tinde spre diavol. Drac. Şi nu numai dracul ăsta, mintea..mi-au readus în prim plan .. floarea lăsată la mormântul amintirilor. Acel trandafir alb. De ce trandafir ? De ce alb ? Dragostea pură, o simplă amintire.

Unicul moment, unica conştientizare adevărată a ceea ce e în jurul tău. Moartea, sau imediata apropiere a acesteia duc, într-o fracţiune de secundă, la răspunsul celor două întrebări care îmi ocupă cel mai mult timp: 'Ce contează cu adevărat în viaţă ?' şi 'Ce mă face fericit ?'. Consider că e singurul moment în care noi devenim noi înşine, consider că e unica motivaţie să ne dezgolim personalităţile de toate măştile..de toate..hainele de fier.

Ştiu. Am 21 ani. Am TOOAATĂ viaţa înainte. Asta mă sperie. Nu văd nimic îmbucurător la viaţă. Bucurii ? Ce ? Nişte idei transmise din generaţii în generaţii, până la părinţii tăi, iar apoi ţie sau convingeri propagate de mass-media ? Individualismul, originalitatea, unde sunt ? Unde ?

Familia, banii, cariera, casa, învăţatul, experimentatul, până la urmă ce rost au ? Nu cred în nimic după moarte. Însă..ea..în sine..moartea..în momentul în care mori, eşti TU, fără nici un dualism în gândire. Fără povestea spusă prin prisma sentimntalului naiv sau cugetatului cinic.

Viaţa. Toată pare de-un negru cristalin, de-un obscur ciudat, de-o simplitate amară şi de-o goliciune abisală.

Ce-a rămas ? Momentul morţii..Unica mea fascinaţie..