demon

Simt cum în mine sunt câteva părţi. Fiecare cu personalitatea-i aparte, fiecare purtând o bătălie în interiorul meu pentru convingerea mea cum că eu aşa sunt de fapt. Toate, împreună, probabil formează ceea ce voi vedeţi în realitatea văzută de ochi. Eu. În timp ce toate părţile astea mă definesc, tot ele mă constrâng. Părţile astea..demoni, îi numesc unii, deşi de curând am aflat că până şi propria noastră inimă e un demon. Doar că 'demon' e o simplă denumire a ceea ce nu înţelegem şi duce, în genere, la durere.

Simt cum iau câte o decizie şi nu mi-o pot atribui. Simt cum cugete se revarsă din mine fără să fiu conştient de asta. Simt cum răspunsuri sunt atinse, apoi uitate.

Nu ştiu ce fac. Nu îmi dau seama de ce gândesc într-un mod atât de .. inedit.

Dacă cineva m-ar întreba ce e cu mine, de ce mă comport aşa sau de ce simt ce simt, le-aş răspunde simplu: Ăsta-i stilul meu de viaţă, aşa trec eu peste anumite momente, trec prin viaţă-n felul meu. Problema e că nu mă intreabă orişicine, mă întreb eu însumi. Şi pe mine nu mă pot minţi cu neruşinare.

Pe fundalul a 2 melodii blues, îmi amintesc de ce ultima săptămâna m-a măcinat mai tare ca de obicei. S-a terminat bătălia-n interiorul meu, însă n-a ieşit nici un învingător. Ori s-au dat bătuţi. Cel mai probabil. A câştigat demonul 'ăl mare. Inima.

Bucuriile iar îmi sunt dictate de demonul cel mai autoritar. Sentimentele. Aproape până şi lacrimile. La urma urmei, conştiinţa este cea mai mare povară cărată-n cârcă de om. Dar, ce se petrece în interiorul meu nu pot controla. Aşa că o să-mi urmez demonul până în pânzele albe. Voi avea încredere în demonul meu. De ce ? Pentru că inima e cea care-a câştigat înăuntrul meu. Inima-i cea care mă împinge spre tine. De-acum, n-o să-mi pot asuma ce voi face.

Ce mod absolut ciudat de a spune 'te plac'.