vis

Discutând cu mulţi şi multe, am încercat să ajung la un ţel în viaţă.

Mi-am dat seama că nu am nici unul. Asta o însemna că sunt atât de mulţumit de viaţa mea, încât nu îmi mai doresc nimic ? Sau o însemna că nu vreau nimic de la viaţă. Cel mai probabil, a 2-a variantă. Nu vreau nimic, pentru că deocamdată, în afară de a fi fericit, nu văd alt rost al vieţii.

Poate necesitatea biologică de a transmite genele mai departe, deşi asta s-ar putea să nu fie atât o necesitate biologică, cât o simplă necesitate de a ne arăta afecţiunea faţă de altcineva în afară de persoana faţă de care ne-am pierdut interesul, persoana care urma să fie 'jumătatea noastră', dar care s-a dovedit a nu fi (în cele mai multe cazuri)..sau simpla idee transmisă de generaţii încoace, încât noi credem doar că este o necesitate biologică sau sentimentală.

Dar, revenind, nu, nu-s mulţumit de viaţa mea. Sunt mulţumit de mine însumi. Nu de ce e în jurul meu. Nu de cine e în jurul meu. Aşa că, automat, am simţit nevoia unui ţel.

Anume..să am un impact pozitiv asupra persoanei faţă de care mă voi ataşa. Faţă de persoana care vreau să o fac fericită. Nu doar fericită, ci fericită cum era înainte de vreo dezamăgire sau suferinţă. Pare greu, de-a dreptul imposibil, nu ?

Asta credeam şi eu. Asta crede şi oricine i-am spus sau i-aş spune asta. Până azi.. Când mi-am împărtăşit ţelul cu un altcineva. I-am spus: 'Pare imposibil, nu ?' . 'Nu. Nu e aşa greu. Eşti în stare.'. Dintr-o dată, am avut o încredere în mine ce dădea pe-afară. Am simţit pentru prima oară că nu mai e un banal ţel sau un ridicol vis. Am simţit c-asta am să fac.

Aşa că..asta am să fac. Dar, deocamdată, rămâne un vis. Ce se va împlini.