Da. Ochi de cupru. Ochi negri topiţi de-o flacără ce arde inăuntrul ei. Privirea ei blajină, oprindu-se numai să susţină căldura. Ochi de cupru...ochii...ingrijoraţi. N-o să-i uit prea curand. A fost momentul când nostalgia şi melancolia mi-au fost date la o parte de ironica bătaie accelerată a inimii şi lipsa de suflu; momentul când şi-a aşternut privirea-i într-un loc arid din sufletul meu: ploaia cu sentimente.
Da..corpul ei atât de apropiat d-al meu, încât respiram aerul ei. Atingeri lăuntrice ale sufletelor, urmate de vise ale unor pasiuni ce clocoteau în spatele zâmbetelor firave. Atingând alene hainele ce-i ornamentau pielea, frica rămânea captivă în abisul uitărilor..apoi..tăcută, imperceptibilă, se lasă pradă mie.. buzele încep să tremure, să gemete, devenim încet dezgoliţi, iar acum trupurile ne sunt parcă nişte sclavi, biciuiţi de biciul extazului. Trec clipe..şi mai trec..
Mângâiat de veghea ei, văd aceeaşi ochi îngrijoraţi, în timp ce proprii ochi încep să vadă realitatea.
Am aflat azi că atunci când mintea ţi-e plină de idei, preconcepţii, convingeri şi concluzii, sistezi să mai simţi şi să mai vezi motivul şi înţelepciunea din spatele unor fapte. Deci trebuie golită mintea. Mai devreme am golit-o. Şi în loc de gânduri căutătoare de adevăr şi decizii măsurate-n etici, am înclinat spre..ea..
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu