Dragă E.,

Astăzi ai fost furioasă.
Ieri dimineață, mi-ai adus aminte ce înseamnă lispa ta. Un glob prăfuit c-un fulg ieșea din pieptu-mi încă bătând. Îl șlefuiam, îl ștergeam, îl udam și-l priveam.

Pare-se că trebuia alaltăieri să îți mulțumesc. Sau în vreo alta zi. Dar m-ai mâniat. Te-am înfuriat, apoi și iacătă-ne la poluri opuse.

E., nu ți-am spus eu c-o să îți scriu? Nu ți-am promis un cuvânt pe zi? Unde m-ai grăbit așa? Graba asta-i puerilă.

Îți înțeleg furia, E., dar... ia o ciocolată și calmează-te.
Nu-ți mulțumesc, echilibrule.

instincte

Nu e bine să scriu cu asemenea gânduri potrivite să mă străbată, cu asemenea idei preconcepute spre a mă depărta de calea aleasă, de mediocritatea mea.

Dar îmi urmez instinctul. Instinctele. Mă simt vinovat față de mine însumi că nu am mai scris. Că nu mi-am mai recitat paragrafe scrise de mine. Dar timpul nu vede sfârșitul timpului. Deci cum aș fi putut eu să prezic un sfârșit așa subit scrierilor mele?

Ce mi se pare cel mai ciudat este motivul pentru care am decis în acest moment să mă reapuc de scris.

Vagile mele idei..fragilele mele vise..succesele mele împlinite, dar resimțite, sau mai bine chiar, neîmplinite. Mi s-a trezit înăuntru un lucru atât de vag și de fragil, și mă gândesc cum să-l urmez fără să-l distrug. Fără să mă abat de la el (căci este atât de ușor).

Aahh... O introspecție. De când n-am mai pornit eu pe acest drum? De când eram mic și mândru de ceea ce știam. Totul în ultimul timp se reduce la o frecvență a pseudo-libertății, la o mărginire de morgă, de om blazat, de respectare a unor reguli și la o atracție față de vise. Nu știu în ce sens visele apar ca realitate, sau nu. Instinctul nu îmi spune nimic legat de ele.

Văd însă o predispoziție față de negarea instinctelor. Față de sentimentele pure. Puritatea lor, copilărească în frumusețe și juvenilă în lipsa de ajutor și în speranță. Prevăd o maltratare a focului, căci e neînțeles. Focul presupune pur și simplu schimbarea căreia îi este dată formă. Nu văd de ce focul instinctual lăuntric este îndepărtat și înlocuit cu niște sentimente sociale ce îți spun că e bine sau nu e bine să faci anume ceva. Nu înțeleg de ce sentimentele cele mai pure, cele după care tânjim, cele pe care sentimentele sociale încearcă să le imite, sunt negate iar și iar, ca apoi să suferim din cauza lor. Aud în versuri de tot felul instincte exprimate atât de jovial, sau sobru sau mai știu eu cum, noi crezând că le simțim, fără să ne dăm seama cât de sociali suntem. Predispoziția către stingerea focului sentimentelor ce așterne dune de nisip în noi, pe care le străbătem în masă, fără să simțim nimic, decât nisipul pe limbă și arșița în creștetul capului.

Ne depărtăm de frumusețe, și ca un băț nemișcat și mort, într-o scenă moartă, un act mort ne arată cum bățul se cufundă într-o mlaștină, incapabil să se salveze, incapabil să se uite în altă parte decât unde îi este dictat de către mlaștină. Se scufundă-ncet în mediocritate bățul, nu poate cere ajutor, căci este neglăsuit, nu se poate mișca, căci este mort, iar apoi mlaștina îl înață complet, fără nici un fel de scăpare. Suntem niște protagoniști inconștienți ai unei scene macabre, sumbre, moarte.

Aceste extreme extenuante, derivate din simplul fapt că instincul fără de ajutor este lăsat să moară.

life's a ride

The world is like a ride in the amusement park.
When you chose to go on it, you think it's real,
Because that's how powerful our minds are.
And the ride goes up and down, and round and round,
It only has thrills and chills
And it's very brightly colored and it's very loud.
It's fun, for a while.
Some people have been on the ride for a long time
And they begin to question: 'is this real or is this just a ride ?'.
Other people have remembered and they come back to us and they say:
'hey, don't worry, don't be afraid, ever, because it's just a ride'.
And we kill those people.
But it doesn't matter, because it's just a ride
And we can change it any time we want.
It's only a choice.

(oR -> Bill Hicks - Revelations)

tu ce bei ?

Azi am simțit gândurile mele. Recunoști oare diferența între a le simți și a le gândi ?

În fine. Nu îmi place începutul. Azi a fost o zi deosebită. Mi-am descoperit în sfârșit bazele personalității, ale sufletului meu. Sunt extrem de ciudat. Politicos, distant, iresponsabil social; sufletul îmi e aspru, vast, cald și senin.

Nu..însă nu asta e ideea, încă.

Amintirile; oare de ce le-am condamnat eu într-una ? Pentru că nu le-am înfruntat. Pentru că am fugit de ele, ca un laș, ca apoi să ies glorios, ca un mic parvenit. Nu e nimic mai puțin glorios și eroic decât lașitatea și perversitatea față de sine. Dar acum, când îmi văd sufletul atât de vast, le pot concentra și cuprinde. Le pot anihila nu prin fugă, ci prin luptă.

Am luptat. Am îndurat. Am gândit, cât mi-a fost permis. Iar acum, toate experiențele, toate tristețile, toate convingerile și eticile mele cer roade. Ce roade să le ofer eu ?

Eu vreau doar să cuceresc prin vorbe, să ajung un om puternic. Nu vreau să fiu muzicianul ce cântă sau compune; vreau să fiu cel despre care se vorbește într-o melodie. Nu vreau să fiu vreun actor sau regizor recunoscut pe stradă de toată lumea. Vreau un film, o piesă de teatru în cinstea mea. Nu vreau să fiu om politic; vreau să mă cunoască toți. De fotbaliști nu menționez; nu văd nimic îmbucurător că o jumătate de oraș mă înjură, iar cealaltă mă aclamă; nici dansatorii de club, animatorii, nu mi-i vreau aproape. Așa văd eu măreția. Așa vreau să o ating. Nu îmi doresc să ajung la ea singur. Vreau cineva să mă urmeze, cineva creat de mine. Să vadă în măreția și grandomania mea un țel de atins. Dar asta e pe viitor. Asta e o mică euforie rezultată în urma extazierii descoperirilor și deciziilor mele legate de prezent. Viitorul pare bun, nu îmi dă motive de îngrijorare.

Iar viitorului nu îi mai dau atâta importanță. Dau, în schimb, importanță deosebită prezentului meu. Și fericirii mele. Fericire adusă nu de mediocritatea căsătoriei, a carierei sau a banilor. Fericirea, am mai spus-o, reprezintă scopul vieții. Fericirea mea este dată de mine însumi. Când mă simt eu, sunt fericit. Când renunț la mine, când dau mai mult, când mă integrez atât de bine în societate, pierd din fericire. Iar apoi roadele îmi sunt iar cerute de tristeți, constanta melancolică a nostalgiei îmi este readusă în prim-plan. Amintirile parcă sunt și ele puse într-o lumină proastă. De ce aș vrea așa ceva ? Fericirea o simt doar când sunt eu însumi.

Iată, de ce contează astea ? Vreau să cuceresc prin vorbe. Să îmi fie sorbite spusele. Apoi, imperceptibil, să îmi fie oferite lucruri moi, oferite involuntar.


Îmi era dor de mine. Deși nu mă știam. Vream siguranța mea.

Acum că o am, care e următorul pas ? Nu pot adormi. Și tot nu îmi place începutul. Totuși..care e următorul pas ? Să îmi răspund singur la o întrebare, dată de o carte: 'Utram bibis ? Aquam an undam ?'

Tu ce bei ? Apa sau valul ?

ajustări şi critici pe timp de iarnă

Simt o iarnă ciudată. O iarnă..

Astăzi voi aduce la propria-mi cunoştinţă greşeli şi victorii din trecut. Îmi voi vedea limitele vechi, îmi voi stabili limite noi, poate ajungând astfel la cunoaşterea mea, a mea din momentul ăsta. Amurgit, timpul a trecut şi a prăfuit idei şi a dat naştere altora, anume: anii superficiali din trecut priviţi cu frică, nu cu obiectivism şi naivitatea acceptării socialului.

În fine, ideile, în ordine, sunt:



În primul rând, sentimentalismele sunt o tragică consecinţă a încercării omului de a ieşi din instinctul animal, primordial şi sălbatic al intelectului deceptiv. Individul uită că tehnologia a îmblânzit şi a minţit autenticitatea naturii noastre, luând ce e frumos, ce e natural şi înlocuind totul cu griul tehnocrizat.

Şi totuşi, cine e aşa de sincer cât să recunoască aşa ceva, darămite să încerce să propage ideea !? Să fii sincer. Să respecţi nişte reguli predefinite ale tale, să le urmezi, să le respecţi întocmai, căci cine nu sălăsluieşte în propriile convingeri devine mincinos faţă de sine. De aceea, cuvintele diferă; de aceea, sinceritatea mea intră în conflict cu sinceritatea altora.

Oamenii nu pot exprima veritabil sentimentele pe care NU le au. Se omoară, astfel, iar şi iar, crezând că ei simt tristeţe autentică, crezând că ei suferă din dragoste, sau din neputinţe, când li s-a impregnat o mentalitate mincinoasă; în loc să sufere simţind mai ştiu eu ce, ei ar trebui să plimbe nopţile, singuri, fie pentru că simt singurătate, fie că ar trebui să simtă asta, să îşi dea seama de aberaţia sentimentelor lor, aberaţie intrată în conflict cu abisala singurătate pe care o suferă fiecare dintre noi.

Mi-am dat seama de ce sufeream atunci: simţeam o durere ce voia un suflet, nu o durere a sufletului.



În al 2-lea rând, orice fel de obligaţie, orice fel de aşteptare din partea unui sex înseamnă sexism, discriminare. Nu se vrea ideea egalului ?! De ce, atunci, în relaţii sociale, există obligaţii tipice sexului feminin şi celui masculin ? Şi totuşi, e vorba mai degrabă de perversitate. De falsitate.

De unde până unde ipocrizia asta a aparenţelor şi distincţiilor fizice ?! Cum naiba să nu fiu dezamăgit de tot ceea ce ţine de fizic ?..



Religioşii sunt în continuare norocoşi. Evlavioşii creştini sau budişti sau musulmani sau mai ştiu eu ce vor avea întotdeauna un avantaj asupra mea. Întotdeauna voi fi gelos pe ei.



Ah..În sfârşit, am ajuns la una din părţile favorite din 'trecutul' meu. Holul. Ahh...Un singur lucru am să îmi reproşez aici: de ce n-am avut o încercare de a rămâne pe hol, holbându-mă la uşi !? Mai bine, de ce nu am decis obiectiv şi nu am ieşit din holul ăla meschin ? De ce mă îngrozesc când mă gândesc la starea de atunci, dar mă entuziasmez când îmi amintesc de hol ?

Poate datorită faptului că amintirile tind să fie exagerate. Poate pentru că am aflat de curând că, atâta timp cât o amintire va fi accesată de către creier, aceasta va deveni susceptibilă schimbărilor. Atâta timp, am trăit din amintiri. Din cum eram eu. Amintirile probabil au luat amploare în suferinţe şi în bucurii, forţându-mă pe mine, un ipocrit al amintirilor, să trăiesc o viaţă ce o consideram etică faţă de mine, când moralitatea era schimbată, alterată. D-asta nu mă suportam.

Îmi amintesc lacrimi şi o voce dulce şi ciudată spunându-mi să nu plâng. 'Ce ar trebui să facă un bărbat ?' gândeam atunci. Nu ştiam răspunsul, eram un copilaş. Acum, sunt un copil supărat, un cinic.

Revenind, mă condamn că nu am ales scăparea, că nu am căutat altă cale decât cele propuse.



Hah. Descrierea mea. HAH ! E tot ce pot spune.. HAHA !! Cu adăugirea că am observat că sunt un mincinos desăvârşit. În ideologia mea, mint rar. Dar de câte ori mă mint pe mine însumi fără să îmi dau seama; câte adevăruri ştiu eu de fapt ?



Apoi, amintiri, vise..care îmi aduc aminte de o mică povestioară, cu visul unui anume individ. Respectivul visa că era atacat din toate părţile de creaturi ciudate, neînţelegând de nici un fel ce reprezentau, ce erau. Creaturi întunecate, de o forţă covârşitoare, creaturi fără faţă, creaturi obscure, cristalin de clare. O lumină în întuneric (cât de cliché sună) se pogoară din ceruri şi salvează individul. Creaturile împietresc, individul e ridicat de îngerul lui salvator către nori. Omul, apoi, scoate un cuţit şi îşi injunghie îngerul. O imagine gri-neagră, urmată de un conflict în griuri şi în alb; o imagine per ansamblu, jumătate întunecată, cealaltă jumătate vie, albă, luminată, pătată roşu şi o căzătură înapoi în întuneric.

Cecopleşitoare e imaginaţia omului, chiar şi în subconştient.

Îmi aduc aminte de ce îmi spuneam: 'râzi...' .



Demonul apoi. Dragostea. Un cuvânt căruia i-am dat înţeles prefernţial atotputernic şi atotspiritual, noi, oamenii. Apoi, tot prin propria alegere, ea evoluază dintr-un cuvânt, fără înţeles, într-o boală.



Oare merită fericirea emoţionată a unui singur om zâmbetul multor altor oameni ? Aş merita eu, în egoismul meu, să fiu emoţionat şi să ating un maxim al fericirii mele de până acum, cu preţul lipsei de altruism şi cu preţul lipsei zâmbetelor celor din jurul meu ? De ce eu, care suport ideea individualismului şi a egoismului ţin seamă de fericirea celor din jur, influenţabili de mine ?

De curând, am auzit ceva interesant: nu ar trebui să sărim în sus de bucurie, n-ar trebui să ţipăm de bucurie. Atât de rară e încât trebuie să intrăm într-o frenezie euforică manifestată ?



Simbolism, simbolism, simbolism. Frică. Protecţie. Minciună. Naivitate. Cruzime. Realitate. O enumeraţie, o punctuaţie, nişte propoziţii ce par fără sens. Simbolism.



Am ajuns, nu de curând, la o concluzie pe care nu am scris-o încă. Anume că nu ar trebui să condamn dobitocimea ce acceptă fundamentalismul creştinismului. Asta este aţa de care ei sunt agăţaţi de viaţă. De ce să le răpesc asta ? Ei sunt fericiţi. Eu nu sunt; aşadar, n-au dreptate când mă condamnă că nu cred ? Fericirea lor iluzorie (în ochii mei) este o fericire autentică (sub privirile lor).

Dar..absolutul, nescunoscutul, neînţelesul mi se par slab şi pripit atribuite divinităţii. Divinitatea este mult prea complexă din punct de vedere strict fizic pentru ca noi, oamenii, limitaţi biologic, să o putem înţelege. Dacă aceasta se manifestă la nivel spiritual, cu atât mai mult oamenii nu o vor putea percepe vreodată. Realizarea diferenţei între spiritual şi fizic este primul pas spre deziluzionare, spre voirea fericirii după care tânjesc eu.



Mirajul..fascinaţia..au rămas aceleaşi. Mă felicit singur.



Astfel trecuse o perioadă bună de scrieri ipocrite, naive, superficiale, umbrite şi copilăroase.



Merit încă o felicitare.



Dublă chiar.



Despre frică am vorbit, inevitabil, la început. Nu mă voi repete. Dar ce copil eram.



Iar azi... Am aflat că nu sunt singurul ca mine. Au mai fost şi înaintea mea. Sunt şi alţii contemporani. Vor fi şi în viitor. Cei din trecut mi-au pus bazele. Cei contemporani mă ajută să mă exprim. Cei din viitor nu mă vor cunoaşte. Ironic. La un moment dat, se rupe legătura.



Ah, frumosul. O mică adăugire: noi considerăm ceva frumos datorită imaginii noastre asupra acestuia impregnată de către societate. Ni se spune ce e. Ni se pare că e frumos. Atac frumosul, şi-l voi ataca cu orice ocazie. Frumosul dă naştere esteticului, care în ziua de azi, reprezintă un fel de antonim al intelgienţei. Nu sunteţi frumoşi. Nu în ochii mei. Nu în ochii celor ca mine, contemporani cu mine. Sunteţi urâţi, în cel mai obez, mai hidos, mai îngâmfat, mai prost şi mai grotesc fel posibil. Mă dezgustă atât de tare ochii aruncaţi nemiloşi asupra unora ce sunt frumoşi (subiectiv fiind). Comportamental, fizic, spiritual, mă omorâţi prin simpla voastră prezenţă. Îmi este silă de voi cum vouă vă e silă de noi. Nu vă batjocoricesc. Nu vă pot suferi.

Înconjurat încă de mic de oameni ce îi consider scârboşi, cum să nu fiu atât de uşor scârbit acum ? Dau vina, în continuare, pe societate.



Am un singur rând de adăugat - magia: Dacă noi nu credem că porcii pot zbura, cum vor putea ei zbura vreodată ? Câte interpretări, cât de anarhică mi se pare afirmaţia. Nu o pot înţelege cum am înţeles-o prima oară. Asta cred că îmi place la afirmaţia asta.



Îmi felicit obiectivismul, renunţ la unele afirmaţii, dar tot vă previn: staţi departe de tulburarea mea, de plaga şi de iluzionarea mea.



Urmează acum nişte stări tranzitorii. Nimic de adăugat temporalităţii noastre, însă îmi e ruşine de ceea ce o înconjoară. Mi-e ruşine de ce am scris.







Pentru că nu necunoaşterea mea m-a tulburat, ci evoluţa sau involuţia mea. M-a surprins absurditatea sentimentalismului, risipirea de timp în convorbiri inutile prelungite, decizii stupide ce tind spre mediocritate. Acum ceva timp, râdeam de un altul care voia să intre în mediocritate. Acum, îmi vine să îmi găuresc craniul, să văd ce e înăuntru. Sau ar trebui să râd de mine. Am intrat în mediocritate. Monotonie, melancolie, veşnica nemulţumire.

Mă văd un instrument al dragostei, pe alocuri: omul parfumat, îngrijit, spiritual, cu o filozofie mediocră de poet romantic. În alte cuvinte, un eu ce se viermuieşte să scape de monotonie şi biciuit şi călcat în final de piciorul greu şi molcom al mediocrităţii - o larvă a societăţii.

Creierul meu a fost speriat; pentru un timp. Apoi a urmat o perioadă de plângere de sine, apoi un colaps total al negativismului, consecinţe periculoase ale deciziilor luate în grabă. Îmi dau seama că e vorba de o cădere pishică. Îmi dau seama: sunt bolnav, bolnav cu mediocritate.

Într-o ultimă ordine (ordine, HA !) de idei, văd că viaţa e lacomă. Văd că suntem obligaţi să trăim în societate până murim.

Ascultam, acum, o voce. Nu o traduceam. Îi auzeam glasul doar. Voi ţine minte asta vreodată ? Sentimentul ăsta ? Copleşit, îmi dau seama că e greu când nu ai nici un fel să te exprimi; îmi dau seama, la fel de copleşit, că e trist când nimeni nu îţi ascută povestea. Îmi dau seama că astea nu au fost cuvintele mele şi le apreciez ca pe propriile-mi cuvinte.

Simt o iarnă ciudată. O iarnă în care voi îndura tulburările toamnei şi presimţirile primăverii..

ce ?

Ce ? Ce ești, tu de fapt, dragă amăgire ? Scumpa mea, iubita mea amăgire..cum te-oi fi creat eu pe tine ? De ce mă chinui, când ar trebui să fii o parte din sufletul meu ? Din sufletul schimbător, inconștient, sufletul ce ar trebui să arate cine sunt, să îmi arate mie cine sunt. Odată ce te încerci pe tine, nu te mai poți opri. Te simți nefericit, chiar, când eșuezi în introspecții.

Când nu te poți regăsi, când simți că nu e nici o rușine pe lumea asta atât de mare încât s-o acopere pe-a ta, când te simți prea mic, să ai o asemenea rușine. Când simți că nu ești îndeajuns de rușinat pentru ceea ce..simți.

Așa că ce ești tu, amăgire ? Nu vezi că ești doar o stare, ce apare doar când mă simt singur ? Că mă întristezi în timp ce mă ții în picioare ? Că nu știi ce să îmi mai propui, când te dezamăgesc ?

Îmi vine într-o oarece măsură să râd, căci eu prin 'amăgire', înțeleg propria-mi tristețe. Te înțeleg, probabil pe tine. Dar uit să zâmbesc atunci când îmi amintec că din propria imaginație mă amăgesc. Că din lipsa controlului, că din cauza unor vise, că din cauza gândurilor incontrolabile, din atâtea și-atâtea motive, există, de fapt, amăgirea.

Titlul era, poate, mai potrivit să fie 'amagire'. Dar unde și-ar avea rostul, când eu încă nu știu ce e ?

Mă amăgesc acum cu momente tandre, petrecute într-un pat, să adorm și să mă trezesc cu ea lângă mine. De ce mi-or fi unele nopți așa singure ? Mă amăgesc cu un masaj când sunt obosit, ce vine în momentul în care simt că am nevoie de o pauză. Atât de săturat sunt, de fapt ? Îmi doresc să aibe un zâmbet numai pentru mine, doar pentru mine. Atât de egoist sunt ? Îmi doresc s-o văd mulțumită, nu dezamgită .. când oi rosti anume cuvinte. Atât de frică îmi e ? Îmi doresc să mă cunoască, cum nici eu nu mă cunosc. Să nu îmi spună nimic, însă. Doar să mă cunoască, și să mă vrea.

Nu vezi ce fac ? Nu vezi că eu caut sprijin în tine ? E atât de puțin clar ? Nu vezi..că te vreau ? Nu vezi că asta încerc să scot eu din mine ?

Cât de periculoasă îmi e amăgirea și măsurile aspre ce le ia în visele mele. Și, totuși, ce o doresc.

heirate mich

You see him creeping around the church.
He has been alone for a year;
The sadness took away all of his senses;
He sleeps every night by her grave.

There, by the bells, sleeps a stone
And I alone can read it.
And on the fence, the red rooster,
Who was your heart at that time,

The fear has been skewered on this fence.
I now go digging every night
To see what still remains
Of the face that smiled for me.

There, by the bells, I spend the night.
There, between snails, a lonely animal.
During the day, I run after the night;
You escape me for the second time.

With my hands, I dig deep
To find what I missed so much.
And under the moon, in it's most beautiful dress,
I have kissed your cold mouth.

I take you tenderly by the arm,
But your skin rips like paper
And parts fall off of you.
You escape me for the second time.

So I take what still remains.
The night is hot and we are naked;
Aaccording to the curse, the rooster greets the morning;
So I hacked off his head.

(oR -> Rammstein - Heirate Mich)

razi.

Ați observat semnul de punctuație din titlu ? Nu ? Sper că la fel de bine sau de prost maschez și ceea ce simt. Nu știu dacă vreau să maschez sau nu.

Sunt câteva întâmplări interesante azi. Câteva gânduri deslușitoare.

Azi am văzut o fată. Fata urâțică, de fel. Avea o rochie galbenă, fără mâneci, până la genunchi. Avea ochelari, era blondă, iar ochii i se desfășurau într-un căprui deschis. Zâmbea. Zâmbea larg. Era pierdută într-o căutătură în fața ei. Inexistentă. Avea o floare în mână, și ea tot galbenă. O clipă, și-a pierdut zâmbetul. Însă a privit floarea, a mirosit-o, iar apoi a zâmbit iar. Mai larg, mult mai larg. O invidiam. Invidiam fericirea ei. Nu îmi doresc setea de cunoașterea a ..ei. A ei, pe care cred c-o plac, nu îmi doresc invidia în conversațiile ei cu alții. Îmi doresc fericirea aia naivă.

De unde setea asta ? Cum s-a înfășurat în jurul meu ? În timp ce mă simțeam înfometat de ea, mă cuprindea o panică absurdă, acută, stupidă. Cât a trebuit să mă prefac că-s fericit. Poate chiar eram. Dar doar eram. Acum, îmi vine în minte Fowles: 'Mă lua la întrebări. Oare să îmi arate planul secund ce-l ocup sau să mă evalueze ?'. La fel și cu 'Colecționarul': văd un personaj principal care îmi era model în periaoda în care aveam 15 ani. Era, de fapt, un dobitoc. Aceeași poveste. Un dobitoc mă simt și eu.

Mă simt întotdeauna atras de ce nu pot avea. Dacă o pot avea, atunci îmi îmbib eu în minte că nu o pot avea. Să pară așa. Să mă mint, ca apoi să mă cred.

Am observat apoi altă blondă. Mă privea. Citeam pe fața ei dorințe. Însă eu nu o vream pe ea. Îmi doream cu totul altceva.. Ce o fi cu mine ? Cu refuzul ăsta, a tot ce e și ibne și rău ? Nu accept ce e bine, însă nici ce e rău. Urăsc frumosul, însă urăsc și urâtul. Vreau...

Singurul meu refugiu acum e scrisul. Scriu.

Simt cum râd, râd, și iar râd. Iar o voce din interior țipă la mine, de mă face să tremur:
'Râzi în gâ-tu mă-tii de ipocrit!'

Așa că râd.

coplesitor

Azi am citit ceva. Ceva copleșitor.

O singură dată m-am mai simțit copleșit, însă atunci eram mic, necopt. Am fost copleșit datorită unor sentimente simple, imature, crude, chiar puerile.

Consider că de atunci până azi, am învățat multe. Am ajuns să pot scrie anumite chestii doar datorită faptului că le-am simțit de prea multe ori. Și mă gândesc că ceea ce citesc sunt idei întipărite în mintea cuiva, reluate obsesiv, însă nu conștient; mi se pare că doar așa poți da naștere unor texte îmbinate prin cuvinte ce adulmecă stările cuiva iar apoi le emană cu atâta tandrețe, cu atâta dulce, cu atâta tristețe, toate devenite exagerat de copleșitor.

Prima oară când te simți copleșit de ceva în viață, îți spui că e prima oară, nu te așteptai, nu o să se mai întâmple. Dar când se întâmplă a doua oară ? Până la a doua oară, te pregătești, te maturizez oleacă, și de data asta chiar nu te aștepți.

Am zis cândva că oamenii au încetat să mă mai surprindă. Că atât de rar sunt surpirns pozitiv. Eh, acum s-a întâplat.

Am fost surprins. Am fost copleșit.

Aș îmbrățișa scriitorul, i-aș dedica visul meu, nu i-aș da drumul. Dar o fi la vreun bun ? O ajuta cu ceva ? Naiba știe..

Naiba știe....tot ce știu acum e că-s copleșit.

temporalitate

Astăzi simt nevoia de a mă prezenta. De a arăta cine sunt.

Nu numele importă. Nici o trăsătură fizică sau una comportamentală văzută strict prin ochii mei. Mi-e prea greu să nu fiu subiectiv cu mine însumi, nu ştiu nimic despre mine. Mi-a spus mama, acum câteva zile, care mă vede zilnic şi care mă simte mai bine ca oricine că ea a ajuns, după aproape 22 de ani, la concluzia că nu mă cunoaşte.

Azi mă voi prezenta. Nu ştiu cine sunt. Nici nu mai simt dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte. Sufletul îmi e atât de schimbător, încât degeaba aş ieşi victorios dintr-o bătălie a mea cu mine însumi, numită introspecţie. Degeaba m-aş cunoaşte azi, căci n-aş putea înţelege ce am făcut ieri, nici ce voi face mâine. Acum, mă simt bine, căci nu mă cunosc. Eu sunt cel ce nu se cunoaşte şi nu se mai vrea.

Deci, până şi stările de atenţie în căutările de sine sunt de fapt inutile. Căci noi, în acţiuni şi simţământe, în poveri şi în vorbe dulci, în pofte şi în gânduri, suntem efemeri. În ceea ce contează mai mult pentru noi, suntem tranzitivi, trecători, temporali.

Căci am adus în sfârşit vorba despre temporalitate, nu mă pot abţine. Imaginaţi-vă cât de mici suntem noi, fiece om în parte, faţă de întregul Pământ. Faţă de toată planeta asta şi faţă de toate populaţiile acestei lumi. Să fii cu adevărat mare înseamnă să-ţi laşi urmele paşilor în mai toate colţurile planetei.

Şi totuşi, cât de mică e Terra faţă de întreaga galaxie. La rândul ei, cât de minusculă, infimă, microscopică şi neînsmenată e galaxia noastră faţă de întreg Universul. Nu trebuie să fii mare gânditor să spui ceea ce urmează spun: cât de mici suntem, luaţi individual, faţă de întregul Univers. Infintezimali, extrem de mici. Exagerat de mici.

Atât de puţină importanţă are fiecare om în parte faţă de întreg Universul, însă noi stăm şi cugetăm, gândim, de parcă zecile noastre de ani trăiţi ar însemna ceva întru acest tot. De parcă o decizie luată spre a ascunde frica noastră, spre a o proteja şi a-i da dreptate ar afecta atât de multe. Ce naiba o fi cu frica asta !? Cu laşitatea asta !?

Am ajuns să fim atât de laşi, încât frica ne-a dat la o parte ideologia minusculităţii noastre. Ideologia neimportanţei negată de religie.

Câte căi există de a interpreta rolul omului în Univers. A întregii omeniri, de fapt. De ce or exista atâtea ?.. Probabil pentru că nu ştim. Şi ne e frică de neimportanţa noastră. De temporalitatea şi efemeritatea noastră. Mă întristează că cei consideraţi înţelepţi, bătrânii lipsiţi de dorinţe materiale sunt atât de calmi şi ceilalţi, din jurul lor, se mint cu ideologii improprii, parcă să ascundă minusculitatea noastră. Ei nu au afirmat niciodată că suntem atât de importanţi, încât să uităm să simţim. Ei au negat doar dorinţele carnale, trupeşti de toate felurile, astfel răspunzând Universului cu aceeaşi nepăsare de care şi Universul dă dovadă.

Nu facem ceea ce vrem să facem. Ne prefacem doar că am realiza ce dorim cu adevărat. Ne ascundem în spatele laşităţii şi fricii şi uităm astfel de temporalitatea noastră. De faptul că suntem atât de trecători.

Am avut momente. Când am fost laş. Când am fost îndrăgostit. Când am fost calm. Când am fost înfuriat. Când am gândit decisiv. Când am avut impresia că mă cunosc. Când m-am întristat. Dar cât de tranzitorii au fost aceste momente. Cât de umbrite. Cât de mincinoase şi lipsite de scop. Cât de temporale.

Probabil tristeţea ameninţă acum să ajungă disperare. Probabil îmi resemnez suferinţa în temporalităţi.

Greu, rece, monoton. Aşa mă simt. Aşa mă pot prezenta. M-am supărat atât de tare pe mine, căci am ţinut seama de temporalitate. M-am supărat c-am dezamăgit. Nu mă pot ierta. Am nevoie de iertarea dezamăgirilor.

Însă amăgirea mea, singura care-a rămas vie, mă caută acum. Îmi face cu ochiul, în timp ce mă respiră. S-a schimbat. A văzut că pot fi şi curajos. A văzut că iau tot ce spun în seamă, că nu-s simple cuvinte. Acum, ea mă vrea pe mine.

Zâmbesc. Am definit, în acelaşi timp, opusul răbdării. Opusul nevoii mele.

Zâmbesc acum mai tare. M-am prezentat.

calm

A fost o zi frumoasă. De când m-am trezit; era frumos afară, iar soarele intra pe geam, mă trezea într-o zi atât de..calmă. M-am trezit încet, m-am coborât greu din pat, m-am dus la baie, un duş rapid şi un ceai în loc de cafea. Mai târziu a venit cafeaua.

Totul..calm. Şi afară, totul era calm.

Ignoram totul, toată agitaţia; poate la servici, cauza era lipsa abundenţei clienţilor şi a agenţilor de vânzări.

Poate a fost, totodată, terminarea revistei, fără probleme majore.

Dar aici am intrat în detalii fizice, am omis complet ce era metafizic. Titlul. Calm.

Îmi supuneam vocea unei uşurări silenţioase, căci azi, totul era bine, frumos, la fel cum soarele înghiţea cu lumina o clădire în faţa mea. Deodată realizasem, totul cădea într-o ordine ideală. Ştiam perfect unde sunt. Ştiam perfect cine sunt. A durat doar un moment, o clipă în care o strălucire m-a scos din tortură. Pentru prima oară, o luciditate venită în interior nu mi-a provocat copleşire, ci revelaţie. Simplă, calmă.

Asta o fi fericirea ? Un moment ce nu-l poţi explica ? Atât de simplu se explică bucuria unui singur moment, fericirea acelor momente mici, bucuriilor mici ? Se explică prin faptul că sunt inexplicabile ? Atât de folositoare sunt, de fapt, aceste bucurii ?

În momentul ăsta, nu pot decât să mă întreb. Nu îmi pot aduce nici un fel de explicaţie, în afară că ea nu există. Acum, cel puţin. D-asta oi fi calm ? Că pentru prima oară, nu văd un răspuns la orizont, şi nici un motiv să caut acel răspuns ? Mă simt atât de bine.

De aceea, mi-am făcut un plan. Că-s fericit. Că-s calm. Am putut planifica, nu am mai mers pe instinctul din interior, după cugete pe care nu le realizez. Toate gândurile au ajuns în instanţa minţii mele, şi am putut formula un plan. Asta o fi, pe de altă parte, fericirea ? Un plan în minte pe care ştiu că nu o să-l duc la capăt ? O amăgire permanent întipărită în mintea mea, pe care mi-e frică s-o realizez ? Da, sunt un laş. Dar măcar, sunt un laş calm.

Mă întrebam dacă amăgirea mea ar avea un suflet, dacă ea ar fi decepţionată de tristeţea mea. Dacă amăgirea mea acum ar fi împlinită datorită acestei..fericiri. O fi decepţionată ? Da ? Bun.

Am iubit. Acum câteva zile, pot spune că am iubit. Am iubit un Conchis. O Grecie, o insulă aproape pustie. O naturaleţe copleşitoare. Mi-l vreau pe Conchis. Misterul acela al neştiutului. Misterul acela al cuvintelor folosite fix pentru tine. A ideilor tale propagate în nişte întâmplări mărunte, reacţiile tale transpuse într-un personaj. Îţi mulţumesc, Fowles, căci m-ai făcut să iubesc ceva. Conchis..a spus următoarele:

' - Este complicat.
- Atunci este un lucru obişnuit, nu unul neobişnuit. răspunde Conchis.'

' - Tinere, eşti un dezastru. Atât de repede te declari învins! Atât de pesimist !
- Am fost şi eu ambiţios cândva. Trebuie să fi fost orb. Apoi poate că nu voiam să mă simt învins. Nu sunt numai eu aşa. Aşa este toată epoca. Toată generaţia mea. Toţi simiţim la fel.
- În marele secol al luminilor acestui pământ. Când am învins mai mult întuneric, în 50 de ani, decât în 5 milioane de ani! .. Şi noi doi ? Noi trăim. Noi suntem această eră minunată. Noi nu am fost distruşi. Noi nu am distrus.
- Omul nu este o insulă.
- Prostii, aiurea ! Fiecare dintre noi este o insulă. Dacă nu am fi, am înnebuni pe loc. Între aceste insule sunt vapoare, avioane, telefoane, radio - ce vrei. Oamenii rămân insule. Insule care se pot scufunda şi pot dispărea pentru vecie. Tu eşti o simplă insulă care nu s-a scufundat. Nu poţi fi atât de pesimist! Nu este posibil.'

' - Voi tinerii de astăzi vă jucaţi cu trupurile cât vreţi, vi le daţi, vi le oferiţi cât vreţi. Noi atunci nu aveam voie. Dar voi, ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar, ci şi specii de simţăminte. Dacă eşti destul de deştept să nu deplângi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compitămeşti pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.'

Doamne. Asta e cireaşa de pe tort. E clar. E ultima simptomă, calmul ăsta.

ieri, iar ieri

Ieri, aseară, n-am mai rămas singur. Probabil de aceea devenisem la un moment dat puțin deprimat; plin de gânduri, mai degrabă. Sinonime acele 2 expresii în sinea mea.

De fiecare dată, în ultimul timp, când caut să găsesc ce e în interiorul meu, ce e cu mine, mă deprim, mă tulbur, mă gândesc la altele. Toate astea datorită unei introspecții eșuate, cel mai probabil.

Sufletul nu îmi mai dă voie să mă regăsesc. Mă simt haotic. Adică, mai bine zis, îmi simt sufletul haotic. Simt că ce e în interiorul meu în momentul de față e de un neînțeles absolut. Sunt în atâta derivă, căci nu am de gând să acord atenție detaliilor, dar e atât de greu.

În ultimul timp, am tot căutat ceva care sî îmi deconcetreze mintea asupra iluzionării mele cu..speranță. Amăgire. Și, totuși, dacă găsesc ceva, ignor acel ceva. Și mă face să mă simt nepăsător, la un moment dat. Atât de nepăsător sunt de tot, în afară de ceea ce fac fix în momentul acela. Acum e acum, niciodată nu va mai fi momentul acesta. Fix secunda asta. Și totuși, nu mă refer la carpe diem. Aia e complet altceva, e, până la urmă, și ignorarea momentului. Ignoranță totală. Dar pe mine nu mă mai interesează nimic. Din ce a fost. Din ce va fi. Din ce a fost acum câteva secunde sau ce urmează a fi. Mă aflu pe mine într-o stare derizorie, ridicolă, absentă; mă iau singur în râs în sinea mea, râd de unul singur, am zâmbetul pe buze, și nu nimeni nu m-ar credea că eu mă găsesc ridicol. Banal. Simplu. Egoist. Totuși, sentimental, când gândesc cinic. Mă afectează atât de tare.


De fapt, gândul la ea e singurul care îmi perturbă nepăsarea. Și iar, nu mă înțeleg. Nu pot afla ce vreau. Nu vreau să rănesc, să enervez, să îndepărtez pe câțiva sau câteva, dar nu vreau să mă mai îndurerez eu, singur. Și..totuși..nu vreau să mi se termine amăgirea. Și totuși, am și eu poftele mele. D-asta o vreau. A mea. Să o dețin.

Și mă gândeam acum, ce greu îmi e să fiu obiectiv cu mine, cu ce se întâmplă în jurul meu. Stau singur, scriu, aștept în momentul ăsta. Aștept fizic, aștept sufletește ruperea lanțului ce leagă amăgirea de mine. Fie c-o să iasă de rău, sfie că o să iasă de bine.Aștept, aștept să văd ce e cu mine, să mă înțeleg odată, să aflu ce e cu ignoranța asta.

Ce trist. Realizez acum că același lucru am zis și acum 2-3 luni. Că ce greu e să fii obiectiv. În 2-3 luni, s-ar părea că n-am mai avansat deloc.

Și vreau să aflu odată cine sunt, care îmi e sufletul. Și nu știu nimic.

altele; altele vechi și noi

Mă gândeam. Ce îmi place starea asta. O aproximaţie de ascundere, acea stare care vine din neimportanţa altor stări. Indiferent încotro bate vântul, indiferent ce drum aleg, mie îmi e totuna.

Am alte momente când totul îmi pare dulce. Foarte, foarte dulce. Pînă şi ţigarea. De când o fi început ea să îmi pară aşa dulce ?

Alte dăţi, pur şi simplu uit de ce gust cu atâta amar anume treburi; uit că datorită faptului că am conştientizat o porţie din gândurile mele, pot să le simt gustul. Zâmbesc, acum către mine. Un zâmbet de la mine către mine.

Aş fi vrut, până acum, să îi fi ştiut sentimentele. Nu cuvinte care descriu sentimentele alea. Nu cuvinte ale ei, care le poate atribui unor sentimente; dacă de sentimente poţi atârna cuvinte, înseamnă că ai mai simţit asta, că te complaci în situaţia de a exprima prin alte evenimente şi alte stări, nu doar ale tale ceea ce ar trebui să nu rămână în cuvinte. Nu doar cuvinte.

Asta, probabil, se datorează faptului că mă schimb; pur şi simplu, mă schimb, când vine vorba de ea. Când sunt lângă ea. Când îi aud numele. Când..tot.

D-asta, oare, mi-o imaginam într-o ploaie ce mă uda din cap până în picioare pe ea, venind cu o umbrelă în mână, adopostindu-mă, iar apoi ştergându-mă cu un prosop ce miroase a ea ?

Da, imaginaţia. Iar a intervenit. Cu atât mai mare e imaginația, cu atât vezi mai puţin din ceea ce ar trebui, teoretic, să vezi. La fel cu toate celelalte. Ironic, nu ? Crezi că vezi mai mult, vezi mai puțin.

Uitasem că atâta timp, eu mă bizuiam pe oameni ce nu snt aici, lângă mine. Sunt undeva, departe, cel puţin în lumea sentimentelor. Mă bazez pe ei, ca şi când am împărtăşi lumea; când, sardonică situaţie, ei mi-au distrus-o p-a mea.

Când apreciezi ceva cu adevărat ? Întotdeauna e o urmă de dezapreciere, dar altfel, dacă nu laşi acea urmă de nesiguranţa aprecierii tale, ţi se spune că eşti obsedat.

Devin nostalgic. De fapt, imaginaţia mea şi lipsa contactului cu subconştientul, furia aceea psihică numită dragoste îmi creează o nostalgie care, de fapt, nu există.

Nu îmi place să mă simt aşa. Şi totuşi, nimănui nu îi place. Dar la mine, e diferit. Nu îmi place.

Căutăm speranţa, alte dăţi în locuri pline de lumină. Nu ştim, nu ne-am învăţat deja că în locuri luminate şi iluminate nu va exista speranţă ? Căci acolo, în afară că termenul este ignorat, acolo nu are de ce să existe ? Dacă vom căuta vreodată speranța, trebuie să mergem în locuri tare întunecate.

Cea mai bună încurajare care am auzit-o vreodată. Crezi în tine ! Nu în mine, care cred în tine; nu în tine, care crezi în mine. În tine, care crezi în tine !

De ce au oamenii ochii în faţă ? Nu te-ai întrebat niciodată ? Ca să se uite în faţă. Nu în spate. Să poţi trece mai departe, nu să rămâi blocat.

Nu voi face niciodată ceva de capul meu. Niciodată. Doar dacă şi cealaltă persoană va vrea, abia atunci o voi face. Mă limitez, mă plafonez singur. D-asta rămân cu nostalgia mea inexistentă, creată de imaginația, internimabila și inconfudabila proprie imaginație; mai rămân cu propria amăgire. Care știu că e o amăgire, o iluzie, o speranță deșartă. Dar de ce aș vrea să renunța la ea ? La amăgirea proprie ? Doar eu știu de ea; e doar a mea, și totuși, doar pe mine trebuie să mă mint că nu există, că nu e o amăgire, că e realitate. Ce naiba oi face ? De fapt..am aflat deja ce oi face în ziua în care voi realiza că e o simplă, minusculă, imperturbabilă amăgire. Mă voi minți.

Ca o inimă care pompează sânge, la fel eşti şi tu; pompezi în mine iluzii, speranţe, alte dăţi sentimente. Ce eşti, tu, de fapt ?

Şi totuşi, dimineaţa aprinde astfel lumina soarelui, îneacă întunericul, sugrumă ideile şi gândurile din visele unui om în a cărui viaţă nu i se întâmplă nimic deosebit, însă care nu îşi găseşte locul. Care absoarbe toate experiențele din jurul lui, care nu găsește locul în sufletul cuiva să își zugrăvească adăpostul numai de el știut. Care se simte în continuare, plin..plin...plin de nefolisnţă şi de gratuititate.

speranţă

Alt cuvânt uzat. Cât de mult m-am legat în ultimul timp de degradarea şi forţarea unor cuvinte. Cât de scârbit am ajuns în momentul acesta. Sunt atât de scârbit, încât ignor tot ce e în jurul meu. Încerc, apoi, cu o licăire de speranţă în ochi şi cu gesturi mânate de ea să observ ce e în jurul meu. Mă scârbesc apoi mai tare. Revin la acea ignoranţă, pe care o aprofundez în interiorul meu. Am ajuns în punctul în care probabil desconsider tot ce e în jurul meu.

Dar speranţa..cât de importantă e. E subtilă, e acolo fără să îţi dai seama, dar te împinge mai departe. Exact ca o inimă ce pompează gânduri optimiste în mintea ta; chiar şi când ar trebui să fii la pământ, ea te ţine în picioare, îţi ridică bărbia prăvălită în gât cu un gest tandru; şi parcă cu ajutorul unui consens, îţi dă drumul din nou, ca unui copil ce abia învaţă să meargă. Te ţine de umeri când nu ştii încotro s-o iei, te călăuzeşte.

Dar lumea uită de făgăduinţa noastră faţă de viaţă. Speranţa nu moare ultima, ea nu moare niciodată. Altfel murim noi - ne ţine în viaţă din punct de vedere psihic. Ea cârmuieşte până la urmă şi fericirea. Dacă nu sunteţi de acord, de ce trăieşte omul ? Să fie fericit. Fie fericirea ne ţine în viaţă, fie speranţa că la un moment dat, vom fi fericiţi.

Speranţa este ultima resursă a oamenilor. Elpis, personificarea speranţei în mitologia greacă a ieşit ultima din cutia Pandorei. Sau Spes, omoloaga din mitologia romană, supranumită şi ultima zeiţă. Cât de simbolic şi cât de clar. Când nimic nu mia merge, speri. Nu o poţi percepta fără să nu ai nimic, căci altfel, o consideri cunoştinţă. Când ea e de fapt speranţă.

Viaţa e ca un fel de cursă, între iubire şi ură. Trebuie să stai pe mijloc, între ele, căci pe alături, pe o parte e raţiunea, iar pe cealaltă nebunia. Noi ne ţinem singuri pe mijloc. Însă speranţa tinde parcă spre nebunie şi spre iubire. Când rămâi fără ea, treci pe cealaltă parte: ură, raţiune.

...Speranţă, vino..şterge-mi conştiinţa, iar apoi mă vei putea vedea cum devin unul cu tine. Voi fi eu întruchiparea ta..voi fi vindecat.

...Speranţă..vino, căci mor încet..

multumesc

Mulțumesc. Rareori mi-a fost dată ocazia să aud aceste cuvinte și să fie sincere.

Atât de uzitat este și cuvântul acesta, ca multe altele din ziua de azi. Câți dintre noi apreciem cu adevărat timpul pe care cineva și-l ia pentru a face ceva pentru noi ? Timp pierdut de acel cineva, fie și câteva secunde. Nu prea mai realizează lumea motivul pentru care folosesc 'mulțumesc', ci mai degrabă doar efectul său. Câștigarea încrederii celor din jur pentru că ai fi cu bun-simț, sau pentru că ai aprecia acel timp pierdut. De fapt, pur și simplu, revendicăm acel act de bună-voie a acelui cineva ca pe propriul nostru act, avându-și efectul cu acel simplu 'mulțumesc'.

Dar nu reușim decât să trezim pe altcineva din noi, nu reușim decât să creăm pe cineva dependent de 'mulțumesc', uzitând astfel cuvântul. Și câți dintre noi n-am făcut-o deja ?

Îmi vin acum în minte alte cuvinte uzitate. Frumos. Iubire. Respect. Toate cu aceeași poveste ca și mulțumesc. Însă, partea tristă, deloc diferite.

Mi-au venit de mult mai multe întrebări, pe care am putut, în sfârșit, să mi le răspund.

De ce ceea ce iubim (nu numai persoane) ajunge exact ca un gunoi la un moment dat ? Pentru că totul ajunge-așa. Până și iubirea, în sensul uzat și nou al cuvântului, ajunge un gunoi.

Oamenii sunt făcuți, așa, cu sentimente. Dar am meritat oare așa ceva ? Da: invidie, mânie, plăcere, control. Nu merităm oare sentimentele ? Povara lor ? Ba da, şi încă din plin.

Care e cea mai mare durere a omului ? Faptul că speranța moare ultima.

Ce enervează cel mai mult omul ? Faptul că e om.

De fiecare dată când încerc să descopăr cauzele personalității mele, mă simt tulburat. Mă aflu pe mine nesatisfăcut. Mă găsesc undeva, naufragiat. De ce ? Că sunt resemnat din cauza faptului că nu mă pot găsi. Cel puțin, acum. Nu mai vreau să mă găsesc. E prea tandră introspecția în momentul acesta, e prea intimă. Trebuie să o împart cu mine, și nu pot. Trebuie să fiu singur. Fără mine. D-asta mă simt așa întristat.

Aș vrea să plouă, să plouă zile după zile, după și mai multe zile. Cât de puține vreau acum..dar de ce vream eu acum ceva vreme așa multe ? De ce ? Ce mă împingea spre de toate, de tot felul ? Faptul că nu simțisem nimic al meu. Când începi să te simți pe tine însuți, să îți auzi propria voce doar, nu și a celor din jur, vrei puține. Vrei singurătate.

De ce păstrăm, totuși, atâta curaj încât să zâmbim ? Nu știm încă ce efect au surâsele ? Nu, nu știm. Sunt atât de importante. Și atât de inexistente într-un mediu natural.

Unde sunt toate dorințele, toate vrerile mele, unde sunt toate temerile și lacrimile mele ? Unde sunt toate umbrele astea ? Dispar. Odată cu dispariția personalităților, dispar și ele.

De ce avem uneori nevoie de a ieși în evidență ? De fapt, e pur și simplu cerința ta către tine într-ale respectului. Vrei să fii văzut când ești nerespectat.

De ce nu există perfecțiunea ? Pentru că e imperfectă. Ce ciudat sună. Dar așa e. Nu are nimic deosebit. E totul bine. Nu iese cu nimic în evidență, pentru că iese cu tot în evidență. E obositoare. Și o distrugem, din invidie, când rareori apare.

Aș vrea ca toate judecările din interiorul meu să capete odată formă. Ca toate suferințele și mâhnirile adânci, toate tribulațiile să fie libere. Să arăt ce văd eu. Nu ce vede restul. Dar nu pot. De ce ? Pentru că n-aș mai fi eu. M-ar cunoaște prea mulți, nu aș mai fi propriul meu secret.

Într-o cameră cu 3 persoane, vor fi cel puțin 6 păreri. De ce ? Pentru că suntem atât de indeciși. Atât de nevoitori suntem cu cerințele noastre, încât nu ne putem decide.

Am deviat foarte, foarte mult.

Titlul nu era pus de dragul de a descrie uzitarea și noul înțeles al acestui cuvânt. Mulțumesc. Era acolo pentru a mulțumi. În sensul adevărat. Care e adevărat doar pentru mine. E adevăr doar pentru mine.

Așa că îmi mulțumesc mie, pentru că sunt în stare să ajung la unele răspunsuri, chiar dacă-s cele mai simple. Dar sunt.

Și îți mai mulțumesc ție, cititorule. Dar mai ales ție, ascultătorule.

personalitati

Atâta timp am dezbătut în mintea mea personalitățile celor din jur. Dar și a mea. Mai ales a mea. Nu reușeam să înțeleg decizii luate.

Am ajuns la realizarea că oamenii în sine și personalitățille lor sunt 2 chestii diferite. Până acum, le numeam măști. Fiecare cu câte 3.

Personalitatea unui om nu e de fapt și ea o simplă mască ? De ce atunci luăm decizii care ne spulberă pe interior ? Renunțăm la propria noastră persoană de dragul unei fațade ? Dacă unii oameni blamează fațada, atunci îi compătimesc. Eu dau vina pe personalitatea mea; pentru orice decizie luată care mi-a făcut rău, personalitățile mele sunt de vină. Că am băut și mi s-a făcut rău; că am încetat să mai vorbesc cu unii și cu alții, care îmi erau buni prieteni sau prietene sau posibile iubite; că spun lucruri care deranjează, ca apoi persoana respectivă să fie în derivă în lumea cugetelor și a simțurilor, iar pentru mine să fie un ridicol și derizoriu cuvânt. Eu arunc toată vina asupra personalităților mele. Fie că sunt pur și simplu nebun și fără minte, fie că sunt cinic în gândire și considerat nesimțit datorită adevărurilor care le spun prea în față, fie că e vorba de un sentimental naiv, considerat rușinos și nesigur pe sine că nu vrea să rănească pe cei din jur, fie că e vorba chiar despre un copilaș care nu își poate lua gândul de la un joc și dulciuri.

Pe cine, altfel, ar trebui să dau vina ? Pe mine ? Sunt prea nepotrivite deiziile, se contrazic prea mult să fie doar o singură persoană de vină. În afară de asta, eu ar trebui să am grijă numai de mine, cu toate că nu îmi place să rănesc pe cei din jur; așa îmi dictez singur. Și nu fac asta.

Până la urmă, noi cum ne vedem pe noi înșine ? Nu vedem de fapt doar rezultatul unor personalități ? E o idee, e ceva care m-a deranjat în ultimul timp; m-a deranjat necunoașterea mea. A zis cineva că trebuie să fii Illuminati pentru a te putea regăsi complet. Dar noi, oamenii de rând, nu ținem prea mult cont de personalitatea noastră ? Nu ne influeanțează ea când încercăm să ne cunoaștem ? Nu a făcut chiar nimeni chestii pe care nu și le poate asuma ?

Mă uitam în jur și vedeam un om care percepe femeile și fetele ca pe ceva inferior lui cu câteva, foarte puține excepții; un om care nu poate vedea adevărul datorită subiectivismului ce îi leagă niște ochelari de cal în jurul capului; un altul care se deprimă când ajunge la concluzii prea profunde, care se sperie de el însuși; o alta care are nevoie de drame pentru a putea fi în centrul atenției; alta care are nevoie de adevăr, de personalități competente și palpabile; altul care are nevoie de adrenalina sentimentelor; un om care vrea culoare, în toate sensurile cuvântului. Eu care îmi doresc .. un anume ceva. Ei de fapt, nu își dau seama de acesete lucruri, nici unul. Toți se consideră normali, sau văd plăceri în cerințele personalităților. Ăștia-s ei ? Care fac acele treburi ? Sau sunt niște personalități incontrolabile ?

Mă voi mai lega de mine cu o singură idee. Negarea singurătății și a tristeții mele. Voi fi fericit în singurătatea mea. Voi fi înconjurat de oameni care văd o personalitate a mea și care cred că mă cunosc, negând astfel tristețea mea. Îmi voi subjuga personalitățile, le voi întemnița și le voi chinui până ce mă lasă în pace. Mă voi uita la ele și voi râde: s-au dus slăbiciunile mele. Nu o să par abătut că îmi zdrobesc personalitățile; nu o să apar în fața unuia și altuia cu lacrimi în ochi, sperând că altul va plânge și el cu mine lacrimi multe și neștiute decât de noi doi.

Așa că feriți-vă de mine, de tulburarea mea, de plaga mea, dar mai ales de iluzionarea mea.

Irnoic. Acum știu cine sunt. Când îmi neg personalitățile.

idei peste gânduri peste și mai multe cugete

Există un cuvânt: 'lume'. Până de curând, am crezut că lumea mea reprezintă doar locul până unde îmi pot propaga ideil, gândurile, sentimentele. Dar când ești înconjurat de atât de mult subiectivism și atât de puțin obiectivism, e imposibil să nu realizezi cât de mică îți e lumea de fapt.

Oftatul. Un gest simplu de conștientizare. Ca oricare altul. După o discuție lungă cu un anume cineva, am coborât la Brâncoveanu, la stația de metrou și urcând scările am plutit într-un oftat. A fost prima oară, probabil, pentru restul oamenilor care urcau scările, când m-au observat. După privirile lor, încercau să ghicească ce e cu oftatul, unii poate reușeau, alți, nu. Dacă cei care nu mă cunosc au o șansă să mă ghicească dintr-un asemenea simplu oftat, darămite cei care mă cunosc ?

Siguranța, protecția sentimentală. Cum naiba oferi așa ceva ? Protecția e greu de realizat, dar siguranța..Poate o metodă bună e să ajuți, să angrenezi și să protejezi țelul celuilalt, în timp ce nu renunți la propriul tău țel. Dar cât de greu, e de fapt, doar și asta. Trebuie ca persoana cealaltă să aibă destulă încredere în tine încât să îți spună țelul ei adevărat și să aibă și mai multă încredere încât să se lase afectată de persoana ta. Să îți dea atâta importanță, încât să se lasă influențată. Iar mai apoi, cât de greu e de fapt să ridici dintr-un simplu țel un pilon cu baza pe realitate și cu vârful în vise.

Sunt atât de scârbit de ce e în jurul meu. Ignor atât de multe lucruri, doar datorită faptului că mă dezgustă. Apoi, am vana încercare de a-i observa pe cei din jurul meu. Mă scârbesc și mai tare decât înainte, așadar reiau acea scârbă. Până când ?

Gândim atât de mult, uneori, încât uităm de instict. Uităm până și definiția lui, darămite încercarea de a te încredința lui.

Mult timp, am încercat să aflu de ce sunt așa cum sunt. Am încercat să găsesc motive, să găsesc evenimente definitorii. Și am uitat de altceva. Mă schimb, și-ncă repede. Petrec atât de mult timp pierzându-mă în explicații, încât am uitat ce sunt. Când în sfârșit îmi amintesc, văd că m-am schimbat. Iar.

Cât de kitsch o să sune asta. O minte ce caută iluminare pentru o inimă ce caută puritate. Toate într-o masă egoistă și confuză ce acceptă doar conformitatea.

Oamenii..ei fac atât de multe doar pentru că așa le e dictat. Când se nasc, au ochii închiși. Iar când mor, îi închidem noi. Când a avut, de fapt, omenirea vreodată ochi ideschiși ? În ultimul timp, tot ce fac oamenii e să mănânce, să doarmă, să se fută și să-și sugrume propriile vise.

Și totuși, cât de ușor acceptăm lumea cu aceleșai idealuri ca ale noastre.

De ce există imaginația ? Doar de dragul de a ne distra inteligența, doar de dragul de a mai scăpa de trivialism sau de a putea anticipa anumite stări și evenimente ? Astea-s de fapt, rezultatele ei..motivul existenței imaginației..încă nu l-am găsit.

Dacă flacăra Pasiunii arde în tine, dacă ea te iubește..arsurile nu mai dor ? Iubirea Pasiunii de fapt nu înseamnă degradarea personalității, pentru că o arde de vie ?

De ce e soarele rotund ? De ce e deaupra noastră ? De ce ne învârtim în jurul lui ? De ce nu poate fi altceva ? Încercăm atât de mult să credem în ceva, încât uităm de propria inimă.

Odată ce cineva a greșit față de tine..vei privi altfel orice gest al acelui cineva.

Ceea ce mă duce la următoarea întrebare: ce e mai important..viața noastră, sau mizeria din ea ?

Azi, în stația de metrou, am observat pe ultima bancă 3 aurolaci. Puștoaice, de până în 12 ani. Toată lumea evita banca aia. M-am dus acolo cu pași mari, sperând că nimeni n- să-mi mai observe figura, când încruntată, când zâmbăreață. Am ajuns acolo. Stăteam, mai îmi țineam respirația că miroseau, dar toate cu un singur gând în minte: aici am scăpat; sunt singur.

Când stai și faci același curu rău încontinuu, e imposibil să ai remușcări. De fapt, nici nu mai e considerat rău. E considerat normal. Banalul, ridicolul normal.

Stăteam și mă uitam la ea. Pur și simplu, dăinuiam în răbdare, țineam în mine explozia frumuseții ei. Ce ciudat e să te abții de la niște cuvinte, doar pentru că ele au ajuns în ziua de azi cliché.

Vise. Țeluri. Odată îndeplinite, unde te mai duci ? Ce mai faci ? Te scalzi în ele ? Te duci, pur și simplu, spre nicăieri când ți-ai îndeplinit visul.

La fel cum speranța că poți avea dreptate dispare odată cu subiectivismul, la fel și speranța de orice fel dispare când devii cinic.

Să o dobori dintr-o lovitură, c-altfel o sperii. Însă uneori, trebuie să te duci că o termini de tot. Însă uneori, parcă vrei doar să mergi până la ea, nu să o dobori.

La un moment dat în viață, realizezi că seducția nu-și mai are locul, iar forța este necesară. Copii gândesc invers. Totuși, unii sunt altfel. Asta sperie lumea. N-ar trebui să îmi fie frică de fricile lor. Până la urmă, până devin bărbat, n-ar trebui să îmi fie frică de nimic. Ce bine ar fi dacă aș gândi așa.

În momentul când auzi întrebarea 'Ești fericit ?', știi cu siguranță că persoana care te întreabă nu e.

În multe cazuri, ne acordăm prea multă importanță. Luăm o povestioară mică, din care facemparte, și credem că e vorba de noi. Când de fapt, e vorba de poveste. Subiectivism.

Sentimentele sunt exact ca o mână plină de nisip. Dacă nu le ții bine, se scurg printre degete. Rămâi cu câteva grăunțe..apoi ce faci ? Le dai drumul, sau te uiți și le admiri, doar acele câteva grăunțe ?

Când fructele vieții se zbârcesc și se usucă, ciorchinele sunt mai dulci, mai roșii. Dar cine naiba preferă ciorchine în locul fructelor ?

Trebuie să învățăm să acceptăm ceea ce inițial nu ne convine. Cum altfel putem culege din acel tot ce ne convine ? O să rămânem, dacă nu facem asta, mereu neconteniți.

magie

Există sau nu există magia ?

Ce e de fapt ? Cumva abilitatea de a crea iluzii de tot felul şi de a decepţiona şi minţi astfel încât să produci uimire ? E cea mai copilrăească definiţie care există pe lumea asta şi asta nu datorită faptului că nu am folosit cuvinte mari şi pompoase. Trist, dar adevărat, aşa e privită magia în ziua de azi.

D-asta lumea nu se mai poate îndrăgosti în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii nu mai cred în magie. Ei cred din start că pământul se roteşte, cred din start că grăitul vine datorită vocii. Dar nu mai văd pe nimeni simţind magie. Nu mai văd pe nimeni dansând în lumina lunii, sau alergând desculţ în ploaie. Oamenii nu mai cred într-o *zi*, ci în o zi ca oricare alta.

Noi scoatem sunete, dar rareori vorbim. Râdem, când nici măcar nu ştim să zâmbim.

Facem totul în concoradnţă cu turma, nu mai ţinem cont de noi înşine, ci de imaginea noastră.

Nu mai există acel impuls, acea sarcină iniţială care dă elan maşinăriei..acelui perpetuum mobile de speţa a 2-a intitulat 'fericire'.

Omul a ajuns să creadă aproape orice i se zice, însă magia a fost dată la o parte. D-aia căutăm în cărţi, filme, muzică toate acele esenţiale simţitului vieţii.

D-asemenea, pentru fiece om în parte, magia diferă. Ea ne dă, de fapt, individualismul. Ea ne scoate în evidenţă, indiferent de situaţie. A ajuns să fie numit mai nou instict, subconştient sau mai ştiu eu ce. Astăzi, magia e aceeaşi pentru toţi. D-asta lipseşte cu desăvârşire originalitatea.

Magia de a fi îndrăgostit..magia de a fi bucuros pentru cel mai neînsemnat gest sau cuget. Magia de a primi un zâmbet din partea unui străin pe stradă, în metrou, la un bar. Nevoia de a zâmbi când nu poţi şi totuşi, executarea acelui surâs. Magia de a avea pe cineva îndrăgostit de tine. Magia lipsei sentimentelor de singurătate, când mai singur de atât nu poţi fi.

Unde e..unde e magia ? A dispărut, căci oamenii nu mai cred în ea.

frumusete

Ce subiect delicat este de fapt cuvântul acesta, metafora a ceva plăcut ochilor.
De fapt, ca mai orice cuvânt folosit de atâtea ori, uzat, iar apoi dându-i-se alt înţeles.

Omul e o creatură a ochiului. Percepe vizualul prin ochi, asociază cuvinte cu imagini, amintiri cu imagini, plăceri cu imagini. Imagini plăcute sunt redate prin 'frumuseţe'.

Dar ce este frumuseţea ? Nu este de fapt înfăţişarea a ceea ce este plăcut pentru armonia liniilor, îmbinarea curbelor şi contopirea maginifică a culorilor ? Frumuseţea până la urmă nu este o simplă valoarea estetică în lumea empirică ? Şi totuşi, frumuseţea trezeşte o admiraţie din punct de vedere moral. Vom privi altfel pe cel frumos decât pe cel urât, îl vom ridica în slăvi pentru acel moment în care cu toţii îl vom considera 'frumos'. Dar vor fi doar câteva momente când vom vedea acel frumos, căci el este trecător.

Dar frumosul este frumos doar în comparaţie cu urât. Valoarea a ceea ce e 'frumos' în ziua de azi este decimat de constanta încercare a omului de a intra în rândul celor frumoşi. Şi din ce în ce mai rar este văzut şi 'urâtul'. Astfel, când consideri ceva 'frumos', nu doar iluzia a ceva plăcut stimulilor vizuali, vezi altceva. Vezi ceva cu adevărat frumos. Vezi ceva ce reflectă însuşirile simplelor metafore a ceva impozant de aspectuos, măgulitor de însorit şi senin, ceva iscusit de soros. Ceva care te însufleţeşte, pentru că nu mai compari cu urâtul. Compari frumosul cu un alt frumos.

Şi când vom putea spune că ceva este 'frumos' în comparaţie cu un alt frumos, atunci şi doar atunci îl vom reţine, iar noi nu vom mai asocia frumuseţea cu ce am considerat noi plăcut ochilor. Pur şi simplu, când ni se va spune că ceva e frumos, vom asocia acel ceva cu adevăratul frumos în imaginaţia noastră. Le vom compara, dar niciodată nu le vom egala. Dar asta nu doar în viziunea unui singur om, ci în a tuturor.

Când toţi oamenii vor gândi la fel, când toţi vor percepe frumosul ca aceeaşi imagine, abia atunci 'frumosul' va fi 'frumos' în sensul originar al cuvântului. Chiar dacă va dura un moment, el va rămâne întipărit în mintea noastră.

Şi atunci abia 'frumuseţea' va fi ceea ce trebuia să fie, nu o simplă metaforă.

iar azi..

Azi m-am înnăbușit în zâmbete. Zâmbete venite din propria amărăciune..sunt român..deci acel 'haz de necaz' este mai mult decât o calitate a noastră. Cine mai poate zâmbi cum o facem noi, când suntem pur și simplu izbiți de ceea ce nu ne convine ?

În fine, aia-i altă idee.

Azi, mi-am amintit că îmi place să calc în bălți. Îmi mai place să calc pe zăpada încă neatinsă, să pășesc pe omătul alb abia așezat, cu sunetul specific, lăsând în spate urmele mele. Ale mele. Luând-o simbolic din loc, ce-ar însemna asta ? Că fac ceea ce alții evită, ceea ce altora nu le pare firesc, opusul ridicolului banal. Bălțile. Că îmi place să simt cu o intensitate ridicată totul, că îmi place originalitatea, că vreau calea mea, a mea și numai a mea, să nu calc pe urmele nimănui. Zăpada.

Am ajuns la trista realizare că, deși majoritatea oamenilor au trei măști (prima, cea afișată pentru tot văzul lumii; a doua, cea redată celor apropiați, care ne cunosc și nouă înșine; a treia..adevărata noastră personalitate, care nici noi nu o cunoaștem), eu s-ar părea că am mai multe. Prea multe; și totuși, nu asta este partea tristă. Azi, a început să se stingă încet, încet și flacăra care ține-n picioare și ultima mea mască. Ce e dedesubt..naiba știe.

Azi mi-am amintit de atâția oameni pe care i-am sfătuit. Am ajuns la nenorocita concluzie că un sfat nu îl dai pentru că așa ai făcut și tu, sau așa faci tu. Așa gândești, așa ai vrea să faci. Rareori am dat un sfat câtuși de puțin palpabil, colorat chiar, iar eu am fost în stare să mi-l urmez. Problema nu stă în felul meu de a fi, incapabil să îmi urmez propriile sfaturi. Am dat multe. Dar două îmi zornăie acum în cap. Fă ce te face pe tine fericit, lasă-i pe alții; atâta timp cât nu le zdrobești visul de tot, o să treacă ei peste egoismul tău, o să înțeleagă într-un timp câtuși de scurt, sau lung. Fă ce te face bucuros, îndeplinește-ți visul, fără să îi calci pe alții (complet) în picioare. Al doilea ar fi: prezentul reprezintă consecințele trecutului. Viitorul, consecințele prezentului. Nu contempla asupra uneia dintre ele, ignorându-le pe restul. Toate trei sunt importante, însă prezentul..parcă ceva mai mult. Prezentul face ca viitorul apropiat să pară prezent. Trecutul este trecut, nu ? Nu trebuie să-l uităm complet, dar nici să ne pierdem în el. Iar viitorul este susceptibil unor lucruri pe care încă nu ni le putem imagina, probabil.

Ar trebui să îi mulțumesc. Fetei care atunci când m-a văzut, m-a făcut să îmi bag capul în pământ de rușine că nu am avut cum să îi răsplătesc zâmbetul acela enorm și adorabil. Fata cu care am fost la prima întâlnire opt ore. Fata care mi-a deschis mintea, fata care mi-a dat cele mai bune sfaturi. Hmm..

frica

Vorbeau în tihnă:

Ea: Uite.
El: Ce-s astea ?
Ea: Înregistrări.
El: Înregistrări ?
Ea: Da..nu le vrei ?
El: Depinde cu ce sunt. Cu ce sunt ?

Pririvirea îi coboară şi vorbeşte deschizând doar pe jumătate gura.

Ea: Sunt..înregistrări audio cu..tot..ce..simt..tot..ce..gândesc..
El: Le iau, atunci !

De fiecare dată când ea încerca să i le dea, ele dispăreau. În mâinile ei, aveau formă. Plecate din mâinile ei, îşi pierdeau orice urmă de materie, orice urmă fizică de existenţă.

Trece puţin timp şi întrebarea vine:

Ea: Le-ai ascultat ? Ce crezi ?
El: Nu..le..pot..lua..
Ea: Ţi le dau din nou.

Întâmplarea se repetă, timpul trece, iar întrebarea se repetă şi ea.

Ea: Ce crezi ?
El: Nu..le..
Ea: Zi-mi ce crezi..Spune-mi ce gândeşti şi tu..Arată-mi ce simţi şi tu..Protejează-mă de ce e rău în ce ţi-am arătat eu..Zi-mi..Hai, zi-mi odată..
El: Nu..le..am..
Ea: Zi-mi, nu mai ezita. Ar trebui acum să ştii ce simt, ce gândesc. Zi-mi odată !

El doreşte aşa mult să ştie ce simte ea, însă nu află..iar frica îl stăpânește.
Ea dorește să își etalze interiorul, dar îi e frică.

de ce ?

D-asta un om nu-l va putea înţelege niciodată pe celălalt. Fiecare trăieşte în propria lui lume. Fiecare are propria concepţie asupra celor din jur. Fiecare om e subiectiv. Neînstare să îl înţeleagă pe celălalt. D-asta lumea mea s-a modelat înăuntrul lumii reale ? Un bărbat. O femeie. Ei erau lumea mea. Ar trebui ca cineva să renunţe la tot ce ştie, la toate convingerile lui, la toate preconcepţiile şi eticile sale, la tot ce îl defineşte, la toate amintirile şi concluziile care îl definesc şi care îl restrâng să înţeleagă ce e în mintea şi sufletul altuia. Bărbatul şi femeia erau în lumea mea; ei erau lumea mea. Dar când ea a plecat, lumea mea s-a fărâmat, iar eu am plecat în căutarea ei, în lumea reală. D-asta nu-i înţeleg pe cei din jurul meu ? Că nu pot renunţa la tot ce înseamnă eu şi nu îi cunosc pe ei atât de mult încât să acumulez într-o secundă tot ce ei deţin, amintiri, experienţe, gânduri, sentimente. D-asta nu pot decât să îi conştientizez şi nu să îi înţeleg. Am încercat, apoi, în lumea reală, să o aduc înapoi, după ce am găsit-o. Am ajuns înapoi în lumea mea, însă uitasem că era sfărâmată. Măcar eu sunt în stare să recunosc că nu îi înţeleg pe restul, ei nu admit asta, ei cred doar că mă înţeleg, când de fapt nici nu mă conştientizează. Acum am rămas, cu ea de mână, în lumea reală. Şi de frică, i-am dat drumul. Sunt singur, în lumea reală, şi doare.

dragoste & ura

Ce cliché sună titlul ăsta. Însă nu am să vorbesc despre dragostea şi ura cea de toate zilele, atribuită unei singure persoane, atribuite unui singur eveniment. N-ar avea rost, aş fi mult prea subiectiv.

Dragostea pentru tine însuţi. Dragostea pentru viaţă. Dragostea pentru crearea unui drum propriu, pe care îl păşeşti cu propriile tale picoare.

Ură pentru tine însuţi. Ură pentru lumea în care trăieşti. Ură aruncată asupra neputinţei creării propriului drum, păşit cu propriile-ţi picioare.

Şi cu asta termin. Şi+aşa am scris cam multe pe acest subiect. Depinde de voi fiecare cum le interpretaţi.

unica fascinatie

Unica fascinaţie care mi-a rămas.

Până acum ceva timp, ar fi fost persoane care mă fascinau. Însă, acum a avut loc un coup d'état în interiorul meu. De data asta, pot dicta ceea ce vreau. Ceea ce gândesc.

Alţi demoni. Anxietate. Frică. Decădere în mediocritate. Întâmplări stupide. Purcedere înspre mizerie. Asta vede mintea mea în vidul lăsat acum de inimă. A fugit iar, ca nebuna, incontrolabilă. Necontrolabil, şi eu, din cauza ei. Gânduri peste gânduri, consecinţele unor evenimente mi-au readus mintea în prim plan. Demonul..ce tinde spre diavol. Drac. Şi nu numai dracul ăsta, mintea..mi-au readus în prim plan .. floarea lăsată la mormântul amintirilor. Acel trandafir alb. De ce trandafir ? De ce alb ? Dragostea pură, o simplă amintire.

Unicul moment, unica conştientizare adevărată a ceea ce e în jurul tău. Moartea, sau imediata apropiere a acesteia duc, într-o fracţiune de secundă, la răspunsul celor două întrebări care îmi ocupă cel mai mult timp: 'Ce contează cu adevărat în viaţă ?' şi 'Ce mă face fericit ?'. Consider că e singurul moment în care noi devenim noi înşine, consider că e unica motivaţie să ne dezgolim personalităţile de toate măştile..de toate..hainele de fier.

Ştiu. Am 21 ani. Am TOOAATĂ viaţa înainte. Asta mă sperie. Nu văd nimic îmbucurător la viaţă. Bucurii ? Ce ? Nişte idei transmise din generaţii în generaţii, până la părinţii tăi, iar apoi ţie sau convingeri propagate de mass-media ? Individualismul, originalitatea, unde sunt ? Unde ?

Familia, banii, cariera, casa, învăţatul, experimentatul, până la urmă ce rost au ? Nu cred în nimic după moarte. Însă..ea..în sine..moartea..în momentul în care mori, eşti TU, fără nici un dualism în gândire. Fără povestea spusă prin prisma sentimntalului naiv sau cugetatului cinic.

Viaţa. Toată pare de-un negru cristalin, de-un obscur ciudat, de-o simplitate amară şi de-o goliciune abisală.

Ce-a rămas ? Momentul morţii..Unica mea fascinaţie..

mirajul

Stau alte dăţi şi mă invadează conştiinţa şi luciditatea. Întrebări care m-au stors de puteri, care m-au rănit, uneori.

Am crezut că mă cunosc, iar când m-am uitat în oglindă, m-am suprins pe mine însumi. Nu m-am recunoscut. Am fost uluit de ce am văzut. Însă încă nu văzusem atât de multe. Am văzut doar zâmbetul meu diabolic ce se vedea-n oglindă.

Nu vedeam motivele ascunse în spatele zâmbetului ăsta pervers. Am văzut şi căutătura mea ce părea c-ar căuta ceva pe care să se răzbune. Răzbunarea, dulce răzbunare...însă răzbunarea cui ? A ce ? Vedeam buzele cum parcă mi se mişcă spunându-mi 'N-ai văzut încă nimic. Mai ai atâtea de învăţat, de simţit. Vei fi copleşit şi nici nu-ţi vei da seama că ai cedat deja. Când îţi vei da seama, vei realiza cât de puţine zâmbete reale şi fapte cu final răsunător pentru tine îţi vor fi rămase. Vei cere ajutor, însă doar zâmbetul acela forţat şi nesimţit îţi va rămâne.' .. Vedeam cum corpul meu nu mai suportă, nu mai are stare, vrea parcă să spargă oglinda. Nu, nu mă cunosc. Habar nu am cine sunt, însă..parcă, puţin câte puţin, ies la iveală.

Am deviat. Alte întrebări sunt cele precum la ce ajută sentimentele ? La formarea caracterului ? HA ! Nu. Mă întreb cum ar fi o lume fără sentimente. Toţi ar fi fericiţi. Nefericiţi ar fi doar cei ce tânjesc după sentimente. Doar tânjesc, căci ele nu ar exista. În rest..fericire, căci în viziunea mea, orice problemă are o rezolvare, mai puţin povara sentimentelor şi a conştiinţei.

Iar am deviat. Cei ce gândesc, semi-intelectualii din ziua de azi nu au nici un refugiu de invazia asta a lucidităţii. Orice putem suporta, însă asta, nu. Vedem cum zile, săptămâni de cugete dispar în câteva momente, vedem cum există atâtea întrebări mai importante decât cele ce ne macină, există răspunsuri atât de clare, există sentimente atât de .. simple.

Aşa că mulţi dintre noi scriem. O idee, un gând, un sentiment, o răscoală a minţii noastre, o bătaie a inimii noastre, o vorbă umedă de pe limba noastră.

Şi totuşi, e un miraj. Scrisul. Refugiul acesta în cuvinte. Nu facem altceva decât să încercăm să scăpăm de ce nu avem curajul să vorbim sau să exprimăm în fapte, ne refugiem în spatele unor foi sau în spatele unor post'uri pe un blog. Ne ascundem, însă nu de lume. De noi înşişi. Nu e loc de noi.

Ce miraj, domne..ce miraj..

teorie de conspiraţie

Mda. Şi ca orice cugetător aflat încă în picioare, semi-intelectual, nu am cum să nu am o părere ciudată despre anume ceva, o .. teorie de conspiraţie.

Teoria mea ? Probabil există rai şi iad. Însă nu cum le vede marea de oameni.

Raiul..nu îmi pot da cu părerea despre el. Probabil o exista. Probabil.

Însă iadul..Ce altceva poate fi în afară de pământul pe care noi călcăm zilnic ? Stau, mă uit în jur, văd doar oameni înfometaţi de putere, bani, creaţie, dorinţe carnale şi în rest oameni care se mint pe ei înşişi că-s fericiţi, mulţumiţi sau cei care nu se mint şi-şi arată nemulţumirea şi nefiricirile pretudindeni, cu orice ocazie.

Aşadar: omul din ziua de azi fie e înfometat, fie e nefericit. Fie .. diavoli, fie suflete trimise să îndure eterna suferinţă sufletească şi sentimentală, tortura intelectuală. În afară de asta, observ cum omul, creatura asta .. non-divină se tot încumetă şi încearcă din răsputeri să creeze viaţă. Toate tehnologiile, tot ce ţine de riturile religioase, simplul fapt că vrem să creăm viaţă, distrugem tot ce e în jurul nostru fără nici măcar cea mai mică mustrare de conştiinţă, nu face altceva decât să mă ducă la gândul că oamenii care s-au îndepărtat atât de mult de dumnezeul clasic, cunoscut în biblie, coran, confundat cu buddha sau mai ştiu eu ce sectă sau tip de religie din cadrul politeiştilor..oamenii ăştia s-au îndepărtat la fel cum au făcut-o şi Lucifer şi îngerii ce l-au urmat acum .. milenii, milioane de ani..sau cât o fi.

Reiau: prin tot ce face omul, prin tot ce gândeşte, prin tot ce creează şi distruge, omul se îndepărtează de dumnezeu.

Concluziile ? Omenirea fie suferă, fie tânjeşte după mai mult. Omenirea face tot posibilul să creeze viaţă, ignoră ce e în jur, se îndepărtează de dumnezeu.

Ce altă explicaţie pot aduce suferinţei sentimentale prin care am trecut cu toţii ? Fac parte din viaţă ? Din maturizarea unuia şi altuia ? De ce doare atunci aşa tare ?

Întrebări ce macină creierul semi-intelectualului şi ale căror răspunsuri sunt multe. Însă îl prefer pe cel mai simplu. Dacă nu ăsta e răspunsul...Atunci..de ce suferim ?

Rotkappchen

Once upon a time, there was a little girl who hadn't seen her mother in seven years. She was forced to dress in iron clothes and was told: 'When you wear out those clothes, you can go back to your mother.' The girl rubbed her clothes on the wall, trying desperately to tear them.

When they had finally been torn, she got some milk and bread, as well as a little cheese and butter and set out for her mother's house. In the woods, she met a wolf who asked her what she was carrying. 'Milk and bread..and a little cheese and butter', she answered. When the wolf asked for some, the girl said no, saying it was for her mother.

The wolf asked wether she'd be taking the path of pins or the path of needles. When the girl said she was going to take the path of pins, the wolf hurried down the path of needles and ate up the little girl's mother.

The girl finally reached her mother's place. 'Mother, open the door !', she said. 'Push on the door. It's not locked..' answered the wolf. But the door still wouldn't open. So the girl crept in through a hole into the house.

'I'm very hungry, mother.' she said.

'Have some meat, in the cupboard', answered the wolf.

It was the flesh of her mother killed by the wolf. A big cat jumped up unto the cupboard and said 'That's your mother's flesh you're eating.'

'Mother..there's a cat on the cupboard and it's saying I'm eating your flesh.'

'That's a lie, of course. Throw a shoe at the cat.'

The little girl, having eaten the meat, was thirsty. 'Mother, I'm thirsty.' she said.

'Drink some wine from the pot.' asnwered the wolf. When she did, a little bird came flying and perched onto the chimney stack. 'That's your mother's blood you're drinking..You're drinking your mother's blood.' it said.

'Mother, there's a bird perched on the chimney stack and it's saying that I'm drinking your blood.'

'Throw your cloak at the bird.'

Having eaten the meat and drank the blood, the little girl turned to her mother and said 'Mother, I'm feeling very sleepy.'

'Come over here and get some rest.' The girl undressed and approached the bed, where her mother lay, in a strange position with a hood over her face.

'Mother, what big years you have..'

'All the better to hear you with, my dear.'

'Mother, what big eyes you have..'

'All the better to see you with, my dear.'

'Mother, what big claws you have..'

'All the better to hold you with, my dear.'

'Mother..what big teeth you have...'

The hunters kill the wolves in the end..only in the tales humans tell. In any case, tales of beasts getting involved with humans always end badly. Beasts have their own tales to weave.

And then the wolf ate up the little girl.

(oR) -> Jin-Roh: The Wolf Brigade

vis

Discutând cu mulţi şi multe, am încercat să ajung la un ţel în viaţă.

Mi-am dat seama că nu am nici unul. Asta o însemna că sunt atât de mulţumit de viaţa mea, încât nu îmi mai doresc nimic ? Sau o însemna că nu vreau nimic de la viaţă. Cel mai probabil, a 2-a variantă. Nu vreau nimic, pentru că deocamdată, în afară de a fi fericit, nu văd alt rost al vieţii.

Poate necesitatea biologică de a transmite genele mai departe, deşi asta s-ar putea să nu fie atât o necesitate biologică, cât o simplă necesitate de a ne arăta afecţiunea faţă de altcineva în afară de persoana faţă de care ne-am pierdut interesul, persoana care urma să fie 'jumătatea noastră', dar care s-a dovedit a nu fi (în cele mai multe cazuri)..sau simpla idee transmisă de generaţii încoace, încât noi credem doar că este o necesitate biologică sau sentimentală.

Dar, revenind, nu, nu-s mulţumit de viaţa mea. Sunt mulţumit de mine însumi. Nu de ce e în jurul meu. Nu de cine e în jurul meu. Aşa că, automat, am simţit nevoia unui ţel.

Anume..să am un impact pozitiv asupra persoanei faţă de care mă voi ataşa. Faţă de persoana care vreau să o fac fericită. Nu doar fericită, ci fericită cum era înainte de vreo dezamăgire sau suferinţă. Pare greu, de-a dreptul imposibil, nu ?

Asta credeam şi eu. Asta crede şi oricine i-am spus sau i-aş spune asta. Până azi.. Când mi-am împărtăşit ţelul cu un altcineva. I-am spus: 'Pare imposibil, nu ?' . 'Nu. Nu e aşa greu. Eşti în stare.'. Dintr-o dată, am avut o încredere în mine ce dădea pe-afară. Am simţit pentru prima oară că nu mai e un banal ţel sau un ridicol vis. Am simţit c-asta am să fac.

Aşa că..asta am să fac. Dar, deocamdată, rămâne un vis. Ce se va împlini.

ureshii

Ureshii. Un cuvânt necunoscut majorităţii cu limba nativă română. Însă arhicunoscut undeva departe, departe. Fericire. Sună inteligibil acum ?

Ar trebui să încep o întreagă filozofie acum asupra acestei stări. Ar trebui să intru în toate detaliile următoarelor afirmaţii.

Fericirea este starea intangibilă celor care gândesc exagerat. Celor care nu pot fi luaţi de val, şi singurul lor zâmbet nu poate fi decât unul fals, iar singura lor remediere este însăşi fericirea. Ironic, nu ?

Sau că fericirea în ziua de azi constă într-un joc de gesturi şi priviri, pofte trupeşti şi mârşăvenii sentimentale. E bine când eşti în control.

Sau cum cea mai mică abatare de la fericire, absolut neobservată iniţial, duce către ceea ce s-ar numi kanashii. Tristeţe.

Dar..atunci când eşti fericit, nu îţi vine să faci nimic. Decât să zâmbeşti, cu un ceva ce radiază şi se molipseşte, cu un zâmbet atât de natural, încât e copleşitor. Cu un zâmbet cum numai cineva fericit o poate face. Nu te gândeşti la nimic, nu analizezi decât acele momente ce au dus la starea asta echivocă de fericire. Şi rămâi fericit constant.

Asta simt eu acum. Nu gândesc nimic, însă totuşi mâinile scriu de unele singure. Care dintre cele două e, până la urmă. Îs ureshii sau kanashii ?

Nu pot gândi, nu sunt în stare, însă totuşi ce e mai sus nu a venit din senin.

Indiferent care e, mă simt bine. Sper ca frica să nu mă prindă de braţ şi să mă tragă-n jos.

demon

Simt cum în mine sunt câteva părţi. Fiecare cu personalitatea-i aparte, fiecare purtând o bătălie în interiorul meu pentru convingerea mea cum că eu aşa sunt de fapt. Toate, împreună, probabil formează ceea ce voi vedeţi în realitatea văzută de ochi. Eu. În timp ce toate părţile astea mă definesc, tot ele mă constrâng. Părţile astea..demoni, îi numesc unii, deşi de curând am aflat că până şi propria noastră inimă e un demon. Doar că 'demon' e o simplă denumire a ceea ce nu înţelegem şi duce, în genere, la durere.

Simt cum iau câte o decizie şi nu mi-o pot atribui. Simt cum cugete se revarsă din mine fără să fiu conştient de asta. Simt cum răspunsuri sunt atinse, apoi uitate.

Nu ştiu ce fac. Nu îmi dau seama de ce gândesc într-un mod atât de .. inedit.

Dacă cineva m-ar întreba ce e cu mine, de ce mă comport aşa sau de ce simt ce simt, le-aş răspunde simplu: Ăsta-i stilul meu de viaţă, aşa trec eu peste anumite momente, trec prin viaţă-n felul meu. Problema e că nu mă intreabă orişicine, mă întreb eu însumi. Şi pe mine nu mă pot minţi cu neruşinare.

Pe fundalul a 2 melodii blues, îmi amintesc de ce ultima săptămâna m-a măcinat mai tare ca de obicei. S-a terminat bătălia-n interiorul meu, însă n-a ieşit nici un învingător. Ori s-au dat bătuţi. Cel mai probabil. A câştigat demonul 'ăl mare. Inima.

Bucuriile iar îmi sunt dictate de demonul cel mai autoritar. Sentimentele. Aproape până şi lacrimile. La urma urmei, conştiinţa este cea mai mare povară cărată-n cârcă de om. Dar, ce se petrece în interiorul meu nu pot controla. Aşa că o să-mi urmez demonul până în pânzele albe. Voi avea încredere în demonul meu. De ce ? Pentru că inima e cea care-a câştigat înăuntrul meu. Inima-i cea care mă împinge spre tine. De-acum, n-o să-mi pot asuma ce voi face.

Ce mod absolut ciudat de a spune 'te plac'.

picaturi din amintirile unui vis

Da. Ochi de cupru. Ochi negri topiţi de-o flacără ce arde inăuntrul ei. Privirea ei blajină, oprindu-se numai să susţină căldura. Ochi de cupru...ochii...ingrijoraţi. N-o să-i uit prea curand. A fost momentul când nostalgia şi melancolia mi-au fost date la o parte de ironica bătaie accelerată a inimii şi lipsa de suflu; momentul când şi-a aşternut privirea-i într-un loc arid din sufletul meu: ploaia cu sentimente.

Da..corpul ei atât de apropiat d-al meu, încât respiram aerul ei. Atingeri lăuntrice ale sufletelor, urmate de vise ale unor pasiuni ce clocoteau în spatele zâmbetelor firave. Atingând alene hainele ce-i ornamentau pielea, frica rămânea captivă în abisul uitărilor..apoi..tăcută, imperceptibilă, se lasă pradă mie.. buzele încep să tremure, să gemete, devenim încet dezgoliţi, iar acum trupurile ne sunt parcă nişte sclavi, biciuiţi de biciul extazului. Trec clipe..şi mai trec..

Mângâiat de veghea ei, văd aceeaşi ochi îngrijoraţi, în timp ce proprii ochi încep să vadă realitatea.

Am aflat azi că atunci când mintea ţi-e plină de idei, preconcepţii, convingeri şi concluzii, sistezi să mai simţi şi să mai vezi motivul şi înţelepciunea din spatele unor fapte. Deci trebuie golită mintea. Mai devreme am golit-o. Şi în loc de gânduri căutătoare de adevăr şi decizii măsurate-n etici, am înclinat spre..ea..

yo

Yo. (în versiunea japoneză de salutare, nu cea de gangaster negru american)

Mă gândeam azi să nu mă uit pe mine însumi, criticând atât de mult pe toţi cei din jur.

Părţile rele ?

Pe scurt, sunt un ipocrit ipohondru, obsedat de singurătate, poate ipocrit al trecutului. Atotşitutor şi animicfăcător. Fie că viaţa mi-o ia-n sus, fie că mi-o ia-n jos, eu privesc totul cu ochi înlăcrimaţi.

Mai pe larg, simt că-s fals. Aproape niciodată nu pot fi EU însumi şi doar atât. Tot timpul trebuie să fiu ceva mai mult, sau ceva mai puţin. Niciodată cât simt eu că sunt. Simt că uneori lumea face totul intenţionat împotriva mea. Paranoic, într-o oarecare măsură. Însă, totuşi, nu. Obsedat. Ăsta era cuvântul. Obsedat. Mi-am adus aminte şi de ce urăsc cuvântul: pentru că am fost numit aşa, pe drept, iar eu refuzam să cred că dezgustătorul cuvânt ce-l eu asociam cu oricine în afară de mine însumi, mi se potriveşte aşa bine.

Singurătatea aduce o singură viziune legată de viitor: cea de întuneric înmiresmat de parfumuri trecătoare ale unor fete ce nu mă reţin, iar eu pe ele nici atât. Dar aduce la suprafaţă şi realitatea caracterului meu. Cu care am început să mă mândresc că-l afişez, fără a-mi fi frică. Aştept cu nerăbdare să văd când o ieşi totul la iveală. Oi mai simţi că-s fals, apoi ?

Ipocrizia trecutului e un simplu sinonim pesimist al romanticului incurabil. Cine naiba mai e romantic în ziua de azi ?

Ha, nu pot să uit. Vorbesc cu femei în toată firea şi le înţeleg mai bine decât bărbaţii lor. Ştiu exact la ce se aşteaptă o femeie de la un bărbat. Dar nu pot schimba cu nimic firea-mi. Nu pot schimba, cu tot ceea ce înţelege mintea mea deciziile care se iau pe 'simţite'. Convingerile care le-are inima mea-ncimentate sunt mai uşor de abordat decât experienţele minţii. Revenind, vorbesc cu aceste femei, le dau un sfat, sau două, sau nici unul, poate doar o vorbă bună. Mă gândesc ce uşor e. Pus faţă-n faţă cu o situaţie asemănătoare, plec capul şi devin ca restul. Uit totul. Iar apoi, îmi dau seama de ce am făcut. Dar, eh, prea târziu. Atotştiutor şi animifăcător. Minte şi inimă, eh ?

S-ar părea că ultima parte e cea mai uşor explicabilă, însă necesită cele mai multe rânduri. Noroc cu celelalte post'ări.

Părţile bune ?

Vulnerabil, maleabil şi atent la detalii.

hol

Mi s-a spus de curând că fiece om locuieşte într-o cameră. Camera, plină de sentimente, cu o uşă şi o fereastră. Pe cât de interpretabilă este simbolistica uşii şi cea a ferestrei, pe atât de neimportante.

Spusele au continuat cu faptul că-s văzut într-un hol. Nu o cameră. Cu camere în stânga şi-n dreapta laolaltă. Fiecare cameră cu propriile sentimente, uşi şi geamuri. Poate mai multe. Mi s-a spus c-ar trebui să decid odată în ce cameră să intru. Nu doar să bag capul, iar apoi să las uşa deschisă.

Într-adevăr, am deschis atâtea uşi. Însă nu le-am lăsat larg deschise, am lăsat loc cât să fie închise în urma unei brize calme. Sau să fie deschise, trântite de perete de un vânt puternic. Acum, ar trebui să aştept să mă tragă cineva de braţ ? Să mă tragă-ntr-o cameră ? Sau să mai hoinăresc pe hol, căutând camera cu cu broasca ce-mi pare potrivită ?

Mai aştept. Aştept braţul ce mă va trage, sau broasca elucidantă..sau..mai bine, nu, mai bine continui pe hol, înainte. Atâtea camere-n stânga şi-n dreapta. Sau..aş putea să verific dacă vreo uşă s-a deschis mai larg între timp..Sau să deschid eu o uşă a cărei broaşte am omis-o ? Iar uşa din capăt, cea care mă atrage, pare întunecată. Nu îmi surâde broasca, dar mă atrage.


Ce-ar trebui să fac ? Să mă gândesc la ce-ar fi mai bine ? Binele gândit nu coincide cu lipsa de durere, lipsa de dor. Iar cu cele spuse acum, ar trebui să tai firul cugetelor.

Vorba 'ceea, indiferent ce se va-ntâmpla mâine, întotdeauna vom avea noaptea ce vine.

norocosii

Nu ştiu cât de mult izbăveşte omul, în genere, în viaţă. Din nenumărate motive. Printre care că fiecare om are o altă concepţie asupra vieţii.

Dar mulţi tânjesc după acelaşi lucru. Fericirea. De multe ori, confundantă cu iubirea. Toate simţurile sufletului umplute de beatitudine. Ale trupului de pasiuni arzătoare, iar ale minţii de idei egoiste. Senzaţia de siguranţă, garantată de o privire, un răsuflu şi-o îmbrăţişare, la un timp nealocat, nedefinit pe o perioadă la fel de misterioasă, fie ea lungă sau scurtă. Setea de cunoaştere a celuilalt, contopirea lacomă, mârşavă a două inimi, suflete şi trupuri. Dar nu şi a minţii. Aici intervine şi durerea. Gelozia. Mânia. Depinde de cât de mare-ţi e sufletul, sau cât de dornic îţi e trupul pentru a putea purcede unirea a două minţi.

Unde-s doi, puterea creşte. O lege a naturii. Urmată aşa prost de om. Sufletesc, sentimental, trupesc, omul caută acest "doi", acest "noi", ce te goleşte pe dinăuntru, te deprivă de individualism şi te umple cu "noi". Dragostea e haină. Şi-n căutarea noastră, omul ignoră, suferă neîmplinri, însă el suferă şi împlinri. Le suferă. Le simte pe toate, căci a simţi înseamnă a iubi; a iubi - a suferi; a suferi - a detesta; a detesta - a simţi. Toate pentru că iubim.

Norocoşi sunt cei ce nu iubesc laic, cei ce-şi contopesc minţile cu un zeu. Îşi sacrifică sufletul şi inima pentru a elimina egoismul, gelozia şi vulgaritatea. Se schimbă. Se unesc, pierd laicism şi inimă şi câştigă ignoranţa vieţii pe Pământ. Cred în destin şi în plan, nu în decizii şi coincidenţe şi consecinţe.

Eh, eu nu mă număr printre acei norocoşi.

obligatie ?!

În momente exact ca cel de faţă, îmi zâmbesc ironic două idei în cap. Prima: de unde până unde obligaţia unui băiat sau bărbat de a face primul pas după câteva schimburi de priviri, mai calde decât cele cu care eşti învăţat în genere. Plini de interes, o fată îşi azvârle ochii asupra unui băiat de care se simte atras; băiatul, căutând parcă scânteia ce urmează să îndeplineacă miracolul întâlnirii "predestinate" a două persoane. Idei ascunse în căutături, pasinui ascunse în zâmbet, un vis tăinuit în gesturi inexplicabile, toate conducând spre dorinţa elucidării ilustrei întrebări: "să fiu EU acela ce face primul pas ?"

Şi cum orice secret nu se află uşor, speranţele că celălalt ar face primul pas mor; se îneacă într-un noian de căutături şi căutări. Momentul nu vine, însă te mai uiţi o dată înapoi să vezi ce ai fi putut, nu fără zbucium, să ai, să ţii pentru tine, să fie al tău. E .. parcă..sadic, nu ?

Aşteţi, aştepţi un moment oportun, însă nu vine. Tot timpul, ivituri de tot felul te împiedică să faci acel prim pas. La finalul finelui, cum putem alege momentul potrivit ? Nu putem. Întâmplări şi gânduri excesive ne seacă curajul când vine vorba despre persoane la care am putea ţine. Despre care avem impresia, într-un moment mai degrabă inoportun, că la un moment dat (fie în prezent, fie în viitor) ne poate păsa de persoana respectivă.

Cum poţi spune unei fete, pe care până atunci nu ai văzut-o în viaţa ta, că ai vrea să o atingi, fără să o priveşti, măcar iluzia că o simţi mai bine să fie; că ţi-e frig şi că vrei o noapte'ntreagă să te încălzească în braţele ei; că ai vrea să o priveşti, fără să o atingi, să te pierzi în mireasma privirilor, să-ţi mai fie alungate decepţiile. Cum ? Când nu cunoşti !

Iar a 2-a am uitat-o..am intrat în prea multe detalii.

ceea ce inimile fac de fapt

A fost grăit cândva că înăuntrul sfârşitului tuturor lucrurilor, este deja aşternut un nou început. Iar acest început va fi găsit doar odată ce trecutul se sfârşeşte.

Trecutul s-a sfârşit pentru mine. Durerea plicticoasă era acum doar un gust amar în vârful unui bici ce m-a chinuit atât de mult, care nu putea da pace, ce lua adăposturile de sub nasul meu, ce nu pute fi nici înţeles, nici vorbit despre el din cauza nefericirii ce-aduce o singră atingere a sa.

În fine, acele zile au apus. Zile pline de suferinţă, zile care nu vream sa mai fi răsărit niciodată pentru mine. Dar nu primeşti niciodată ceea ce vrei.

După acest ‘sfârşit’, ce avea urme adânc cicatrizate în sufletul meu, am căutat acel nou început. Iar atunci când crezi că îl găseşti, este exact ca dragostea la prima vedere. Nu te întreabă nimeni dacă crezi în aşa ceva; de fapt, nimeni nici măcar nu pomeneşte aşa ceva vreodată. Dar, totuşi, se întâmplă. Şi atunci când crezi că acest început este găsit, urechile nu-ţi aud, gura nu-ţi vorbeşte, inima nu-ţi mai bate, mintea nu-ţi gândeşte, ochii nu-ţi văd, nimic nu este cum ar trebui să fie. De ce ? Pentru că totul este în capul tău. Numai tu ştii de acest început, iar pentru oricine altcineva, este pur şi simplu obscur, ciudat. Zguduit, cum eram, aşteptam cu nerăbdare acest început, ca şi cum nimic nu mi s-ar fi întâmplat până acum. Naiv, se poate spune.

Şi iat-o. Noul meu început. Nu sunt prea multe de spus despre ea. Este preaiubita mea. Asta spune totul. Pot spune că este frumoasă; că are cei mai drăguţi ochi, si cu o privire în care domneau, în adâncul lor, pofte trupeşti; că are cele mai dulci buze şi cel mai iscusit accent în vocea ei; că felul cum păşeşte şi felul cum vorbeşte mă fac să o văd numai pe ea, să o aud numai pe ea. Pot spune că mă innebuneşte, la propriu, pot spune că m-am îndrăgostit aşa tare, aşa repede şi totuşi pe nevrute de cineva care nu-mi ştie măcar numele de familie. Tot ce ştiu e că m-am îndrăgostit, şi-mi doresc atingerea ei, îmi doresc sărutul ei....Vrea să mă iubească, cum şi eu vreau să o iubesc.

Şi când ne-am întâlnit, întâia oară, am început să îmi aud inima din nou. O voce atât de suplă, atât de curioasă pentru cineva în postura mea. Mi-a vorbit, dar eu nu am ascultat-o. Eram cu preaiubita mea. Puteam auzi doar preaiubita mea, puteam doar pe ea să o văd. Aşa că..pentru prima oară, în visele mele, am prins o licăire a inimii mele. Neagră, era neagră, ca şi când mânia ar fi luat tot ce era mai bun din ea. Dar nu era suparată, nici în cel mai mic fel. Era fericită. Ea mi-a zis asta.

‘Ce s-a întâmplat ?’ am întrebat după un lung moment de tăcere.

‘Eh ? Nimic. Dar de ce întrebi ?‘ mi-a răspuns dupa ceea ce a părut o eternitate. Mă privea, îmi imaginez, mirată probabil cum de puteam vorbi. Şi eu mă întrebam asta.

‘Inimile nu ar trebui să fie roşii ? Cloarea iubirii...şi..~ ‘ m-am oprit, în timp ce ea a început să râdă.

‘Nu...’ mi-a zis între râsetele ei. ‘Oamenii au fost cândva romantici, iar în zilele de azi, au uitat de culoarea dată nouă. Suntem pur şi simplu negre. Sau albe. Niciodată colorate, niciodată roşii, niciodată geloase. Doar vesele sau posomorâte. Negre sau albe.‘ a continuat.

‘Atunci eşti tristă ?‘

‘Acelaşi răspuns: nu. Ni se dă culoarea din momentul în care începem să prindem formă în interiorul vostru.‘ a răspuns ea iute. După o lungă tăcere, a grăit în sfârşit: ‘Văd că în sfârşit te-ai îndrăgostit, din nou. Am vazut-o. Are tot ce vrei, dar şi tot ce am eu nevoie. E un singur ghinion ce pluteşte în jurul ei. Nu-i a ta.

‘Se poate rezolva !‘, am răspuns, fără ezitare. Apoi m-am trezit. A fost ca oricare alt vis ce l-am avut, doar că îl ţineam minte perfect. Era...ciudat. Dar, un vis e un vis, atât, nimic mai mult, nimic mai puţin.

Mi-am văzut preaiubita des. Inima, am văzut-o, de asemenea, des, în visurile mele. Absolut de fiecare dată, vorbeam cu inima mea, şi chiar dacă nu îi spuneam tot ce simţeam pentru preaibuita mea, ea ştia, iar de fiecare dată, încerca să îmi arate ceva, dar eram orb.

Timpul o lua în faţă, iar noul meu început se ducea de râpă. Ceva ce ar fi trebuit să facă paşi înceţi înainte alerga înapoi cu viteza luminii. Dezamăgitor, sincer.

Mă confesam inimii mele des. Era singura care mă înţelegea cu adevărat. Fiecare noapte îmi era grea. Departe de preaiubita mea. Dar..odată ce adormeam..puteam vorbi cu inima mea. Avea acelaşi efect asupra mea ca şi tutunul. Indiferent cât de tulburat eram, indiferent în ce gaură abisală mă aflam, întotdeauna mă făcea să mă simt mai bine. Dar de-ndată ce visul lua sfârşit şi nu mai puteam vorbi cu ea, mă întorceam la starea mea de d-inainte. Acel eu plictisit, supărat, melancolic.

Dar timpul face întotdeauna salturi înainte, chiar dacă noi nu. Şi timpul e cel care ne dictează nouă ce simţim, chiar dacă vrem asta sau nu, chiar dacă noi credem asta sau nu, chiar dacă o recunoaştem sau nu. Timpul este ceva supranatural, un zeu, pot spune. Timpul...timpul trecea repede în această perioadă.

Apropos de timp, în timp ce o lua înainte...eu...eu simţeam cum preaiubita mea îmi scăpa printre degete. Mi-era greu. Chiar dacă mi-am dat seama, nu îmi era mai uşor, eram încă sub efectul prostiilor acelui nou început.

Dar în ultimele zile, îi era greu şi inimii mele frânte. Nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie, totul era dezaxat, totul părea ca şi cum aş căuta osia cea nouă ce ar trebui să ma ducă pe un alt drum, ca nici un altul care l-aş fi prezis sau imaginat.

Aşa că astăzi, în sfârşit, mi-am adunat puţin curaj, mi-am abandonat mândria şi am avut curajul să îmi întreb inima ce se întâmplă; m-am dus la locul ei, în visurile mele, dar înainte să pot scoate vreun cuvânt, am văzut-o..Avea un nimbus angelic deasupra ei şi aripi de demon. Eram uimit, uluit şi mirat.

Într-un final, am îndrugat nişte cuvinte..speram să aud răspunsuri la întrebări care nu le ştiam, iar ea a realizat asta repede. Apoi, mi-a spus brav: ‘Ce se-ntâmplă ?‘

M-am uitat repede spre pământul inexistent, ca şi când răspunsul la acea întrebare se afla p-acolo pe undeva. Nu mai aveam loc de întoarcere, trebuia să îi spun de ce am venit.

‘Când îmi vezi preaiubita..poţi....îi poţi spune că ~..‘ . M-a întrerupt.

‘Nu. Nu pot.‘ mi-a răspuns inima mea ruptă. ‘Când sunt în jurul preaibuitei tale, nu pot vorbi, nu pot grăi, nu pot spune nimic; abia am învăţat cum să bat cum face o inimă obişnuită; abia te-am învăţat să respiri cum face o persoană normală, iar tu te astepţi să îi spun ceva, ceva ce tu nu poţi.‘

Rămăsăsem fără cuvinte.

‘Vezi această aură deaspura mea ?‘ m-a întrebat.

‘Da..‘

‘Mi-a fost dată de către zei, m-am rugat la ei, iar acum s-ar părea că sunt trimisă din ceruri. Iar aceste aripi, ele reprezintă dovada pactului ce l-am făcut. Va fi fericită în final, altfel aceste aripi nu mi-ar da zbor.’ După o pauză lungă şi un suspin şi mai lung, a continuat cu un ton neauzit până acum de mine, atât de trist, atât de rece, atât de de rupt în cuvinte, atât de acru urechilor.. 'Asta este ultima oară când vei mai auzi de mine; începând de azi, nu îţi mai aparţin; ea nu a avut milă, aşa că trebuie să mă duc la ea, să stau alături de ea, până ce mă va putea vedea; m-a pierdut din vedere, s-ar părea.. '

Nu mai aveam ce să îi zic, nu puteam decât să îmi las inima frântă şi curajoasă să zboare în văzduhurile nezugrăvite, cu nimbusul ei şi cu aripile demonice.

'Nu îţi face griji...va fi fericită.... ' au fost cuvintele ei de adio.

Nu mă pot abţine să nu mă întreb într-una. O fi fericită acum ? Căci mă simt singur fără inima mea. Şi tot ce vream să îi zic e că îmi pare rău că simt 'acel' cuvânt pentru ea.

Am să mai fac o referinţă la timp. Căci este cel mai important factor la care m-aş putea referi, nu mă pot abţine. E ceva..ce lumea crede că înţelege. Oamenii cred că timpul este o transmisiune continuă, sau poate o perioadă nedefinită, poate chiar o a patra dimensiune. E undeva între toate acelea şi mult, mult mai mult. E...ceva ce nu poate fi definit. E ceva cu care nici măcar zeii nu îşi permit să se joace. Timpul...e ciudat.

Dar tot timpul este cel care ne face să facem lucrurile stupide. Gândeşte-te puţin. Timpul poate fi învinuit pentru tot ce s-a întâplat, fie el bun sau rău omenirii. Eu, de altfel, acuzam timpul pentru ce mi se întâmpla.

Şi în timp ce stăteam şi aşteptam, secundele îmi păreau minute..minutele ore..orele zile...zilele săptămâni...săptămânile luni...lunile ani....şi-mi imaginam că am petrecut mai mult decât câteva vieţi aşteptându-mi inima, aşadar câteva eternităţi. În timp ce aşteptam, singur fiind, am realizat că au trecut doar câteva secunde.

Şi cât am stat, înmiresmat de cântecele sirenelor oceanelor invizibile, holbându-mă la fluturii negrii ai nopţii, mi s-a părut că cel mai mare dintre dragoni urla cât de tare putea. Nu îmi puteam da seama ce auzeam, nici ce vedeam, până când, în sfârşit, am văzut-o. Se întorsese. La început, am crezut că visez. Mintea mea a început o cursă, singur, către o linie de sosire inexistentă, iar când s-a oprit, în sfârşit s-au întâlnit, în faţa ochilor mei. El şi ea, cei doi care nu sunt niciodată unul, cei doi ce locuiesc înăuntrul meu, cei doi ce niciodată nu se pun de acord, care nu se războiesc, care îmi dau puteri şi plăgi, cei pe care aş fi dorit să îi fi întâlnit înainte. El care m-a privit şi m-a apărat dintotdeauna, fără să ştiu, în timp ce dormeam şi în timp ce eram treaz. El care era alături de mine în timpul zilei. N-am ştiut. A fost întotdeauna acolo, încercând să mă pregătească pentru ceea ce se întâmplase deja.

Nu puteam vorbi. Timpul se oprise pentru mine. Nu puteam decât să îi văd cum dezbat şi nu puteam auzi nimic, puteam doar să îi văd cum se mişcă dintr-o parte-n alta, arătând semne că nu sunt de acord din nou. În timp ce timpul stătea în loc, puteam doar ghici despre ce vorbesc. Despre ea. Despre preiubita mea. Şi în timp ce numele ei îmi zornăia în urechi, în timp ce imaginea ei frivolă lua formă în capul meu, puteam în sfârşit să îi înţeleg. Durea, durea tare, urechile mele nu puteau îndura aşa suferinţă, mâinile îmi amorţeau, picioarele nu mai aveau puterea să mă susţină..să îmi aud inima plângând aşa tare şi sâ îmi aud mintea vorbind despre lucruri ce mă răniseră până acum aşa de egoist. Să o văd pe ea...inima-mi neschimbată, cu aripile demonice şi aura îngerească deasupra ei...Apoi am văzut. Avea trei răni, acoperite în grabă.

Ea a vorbit prima: 'Cum de eşti aici ?' M-a zgâriat apoi cu o privire ce nu o recunoaştem, una gravă şi tristă. A continuat: 'Am fost acolo..am călătorit cel mai îngheţat loc dintre toate, locul dintre mine şi ea...un loc unde piscurile munţilor de gheaţă se ridicau în toate direcţiile şi tot ce puteai vedea erau cele mai frumoase momente petrecute alături de ea, dar şi cele mai deprimante momente alături de ea...tot ce puteai auzi era vocea ei, însă cuvintele păreau adesea de prisos...'

El a continuat: 'Gata...Opreşte-te. Am trecut peste ea. Nu mai poate cârmi în locul meu, ea nu îmi mai poate dicta mişcările şi gândurile.'

'Şi cu mine cum rămâne ? Eu am văzut ceea ce tu nu ai ăzut, eu am prezis ceea ce tu nu poţi prezice !' .. A suspinat lung. 'Şi-au bătut joc de mine. Îngerii şi demonii au râs laolaltă de aripile mele; au văzut..că eram blestemată, nu binecuvântată cu un nimbus îngeresc..până şi aura este o simplă parodie.'

'Tu ţi le-ai asumat singură.', a răspuns el plin de egoism.

A început să plângă, aşa tare încât diavolii au început să fugă, iar îngerii au i s-au alăturat în plâns. Într-adevăr, ea şi-a gravat în suflet acest blestem, perfect conştientă. Un blestem, nu un pact, nu o promisiune. Un blestem.

A început apoi să explice ce e cu cele trei răni. A fost tăiată prima oară când trecea prin vârfurile acelor munţi îngheţaţi. Era lipsită de apărare, suferea mult, complet singură. Atunci mi-am dat seama că nu inima era alături de mine, ci eu eram alături de ea, eu o alinam in visurile mele. Eram scutul ei, mai mult sau mai puţin, iar în tot timpul cât a fost departe de mine, nu a avut nici un scut. O altă rană i-a fost dată în momentul în care a ajuns pentru prima oară în locul acela..în momentul în care s-a uitat prima oară către preaiubita mea..a durut-o doar să o privească, încât a devenit rapid insuportabil; să nu poată vorbi cu ea, să nu poată rezolva problemele lor. Nu a putut explica ce i s-a întâmplat. Doar că la un moment dat, a durut mai tare ca-nainte, iar apoi a-nceput să îşi verse sângele şi a mistificat totul în jurul ei, nimic nu mai era de recunoscut. În acel moment, preaiubita mea a început să ia seamă ca inima mea a ajuns acolo. Dar a fost o înştiinţare, nimic mai mult. A treia i-a fost dată când a încercat să mi se întoarcă. Nu dorea, dar trebuia să se întoarcă la mine. A fost ca şi când cel mai gros dintre lanţurile lumii ar fi 'apărut' din senin, din momentul în care a privit-o, uitându-se la ea, încercând să-şi facă prezenţa simţită preaiubitei mele. Trei cicatrici care îmi făceau inima să ţipe şi să plângă, să sângereze şi să sângereze.

A continuat: 'şi cum am ajuns acolo...la preaiubita lui...Nu am putut decât să o privesc. Frumoasă în toate felurile. Şi în timp ce o priveam...m-a văzut. Sau doar am crezut că m-a văzut. Dar am realizat repede că se uita doar prin mine. Cu ochi amari, am văzut că plecase..plecase într-un loc de unde nu se mai putea întoarce, un loc care ea doar crezuse că l-a văzut.'

'Gata....gata...nu numai că te răneşti singură, îl răneşti şi pe cel al cărui nume nu trebuie menţionat.', a încercat mintea mea să o întrerupă.

A gâfâit de câteva ori adânc, încercând să nu mai plângă. 'Ar trebui să mă întorc.'

'Înainte să te întorci, trebuie să ştii că el a fost în toate cele patru direcţii ale univeruslui, nu mai e acolo, unde l-ai lăsat ultima oară.'

'Dar voi fi tristă..şi-mi va fi dor de preaiubita lui.' A răspuns în timp ce se întorcea.

'Doar ţie. ' a răspuns după un scurt moment. 'Doar ţie... '.


În timp ce se întorceau înăuntrul meu, am văzut totul, am simţit totul. Am văzut dealurile înzăpezite, munţii îngheţaţi...sentimentele de plictiseală imprimate în mintea mea, sentimentele de singurătate marcate în centrul inimii mele...am..văzut preaiubita mea..în toată splendoarea ei..Dar ea nu se uita la mine..abia i-am putut vedea faţa..în timp ce imaginea ei parcă întra în memoria mea permanent.

Am simţit sarcasmul minţii mele când a zis ca a trecut peste ea, când minţea cum că nu-i e dor de ea. Am simţit atâta durere în inima mea.

În timp ce eram toţi trei din nou unul, am încetat să mă mai întreb dacă este fericită. Mintea mea nu mă mai lăsa să mă gândesc la ea. Parcă-mi zicea să trec odată peste tot.

Inima la fel.

În fine, timpul a mai trecut. Şi de atunci, o singură dată am fost mai decepţionat şi mai doborât pe dinăuntru. În acel moment, mintea a început să plângă pentru prima oară. Nu îmi puteam da seama ce gândea inima mea.

Apoi mi-a zis: 'A ~... A murit..' ...

Nu-i de mirare. Simţeam cum timpul mă trăgea pe mine de încheietura mâinii, iar inima mea rămânea constant în urmă. Din câte am văzut, timpul nu a oferit nimic special inimii mele, era blocată într-un drum accelerat invers celui al meu.

Timpul a mai stat o dată-n loc. În faţa ochilor mei, eram neliniştit..în noaptea în care mi-am văzut preaiubita, nu în visurile mele, nu în amintirile mele...era ea..la fel..până la umră, timpul schimbă doar ce vrea, nu ?

Acum mă rugam la zei ca ea să îmi salveze inima.

M-am culcat cu aceste gânduri. Preaiubita mea...moartea inimii mele..pare-mi-se că această noapte este ultima de acest fel, cel puţin din partea aceasta a vieţii mele.

Mintea nu îmi mai vorbea, de când inima mi-a murit. M-a învinuit pentru decesul ei.

E izolant..să nu îţi ai inima alături..să te ignore propria-ţi minte. E agonizant să îşi vezi preaiubita nesimţind nimic care să îţi poată da cea mai mică dintre speranţe. Alt factor importnat al acestui univers...Speranţa.. Este acel lucru, care în număr mare, te poate scoate din cele mai de rahat stări ale gândurilor, sau ale minţii sau inimii..sau ale amintirilor.. Este acel lucru care stă, pur şi simplu, stă în noi, chair dacă noi ştim sau nu de el..este acel lucru fără de care..nu mai e nimic, pur şi simplu, nimic rămas de simţit pentru cineva să simtă decât auto-distrugerea sa. Cel mai ciudat, mai straniu şi mai..bolnav sentiment posibil, unul ce nu-l doresc nimănui. Te face să te simţi şi mai singur.

De când sunt aşa singur..am realizat prea multe deodată. Mă simt îmbătrinit înainte de timp. Inimile oamenilor ar trebui să moară împreună, odată ce sufeltul-pereche îţi este găsit. Şi nu doar mor..se duc, împreună, în acel ‘loc mai bun’. Împreună. Dar inima mea a murit. Singură.

Ah...Mâinile-mi sunt reci..Aş vrea să fie mângâiate înapoi la căldura cu care s-au obişnuit când ţineam mâinile ei în ale mele.

Şi cea mai deprimantă dintre toate realizările mele în această perioadă retrasă de lumea sentimentelor e că îmi e mai bine singur. Pentru că singurul lucru important şi echivalent realizat de mine e că a fi îndrăgostit, a iubi..sunt sentimente..care m-au făcut să nu vreau să mă mai îndrăgostesc vreodată.