instincte

Nu e bine să scriu cu asemenea gânduri potrivite să mă străbată, cu asemenea idei preconcepute spre a mă depărta de calea aleasă, de mediocritatea mea.

Dar îmi urmez instinctul. Instinctele. Mă simt vinovat față de mine însumi că nu am mai scris. Că nu mi-am mai recitat paragrafe scrise de mine. Dar timpul nu vede sfârșitul timpului. Deci cum aș fi putut eu să prezic un sfârșit așa subit scrierilor mele?

Ce mi se pare cel mai ciudat este motivul pentru care am decis în acest moment să mă reapuc de scris.

Vagile mele idei..fragilele mele vise..succesele mele împlinite, dar resimțite, sau mai bine chiar, neîmplinite. Mi s-a trezit înăuntru un lucru atât de vag și de fragil, și mă gândesc cum să-l urmez fără să-l distrug. Fără să mă abat de la el (căci este atât de ușor).

Aahh... O introspecție. De când n-am mai pornit eu pe acest drum? De când eram mic și mândru de ceea ce știam. Totul în ultimul timp se reduce la o frecvență a pseudo-libertății, la o mărginire de morgă, de om blazat, de respectare a unor reguli și la o atracție față de vise. Nu știu în ce sens visele apar ca realitate, sau nu. Instinctul nu îmi spune nimic legat de ele.

Văd însă o predispoziție față de negarea instinctelor. Față de sentimentele pure. Puritatea lor, copilărească în frumusețe și juvenilă în lipsa de ajutor și în speranță. Prevăd o maltratare a focului, căci e neînțeles. Focul presupune pur și simplu schimbarea căreia îi este dată formă. Nu văd de ce focul instinctual lăuntric este îndepărtat și înlocuit cu niște sentimente sociale ce îți spun că e bine sau nu e bine să faci anume ceva. Nu înțeleg de ce sentimentele cele mai pure, cele după care tânjim, cele pe care sentimentele sociale încearcă să le imite, sunt negate iar și iar, ca apoi să suferim din cauza lor. Aud în versuri de tot felul instincte exprimate atât de jovial, sau sobru sau mai știu eu cum, noi crezând că le simțim, fără să ne dăm seama cât de sociali suntem. Predispoziția către stingerea focului sentimentelor ce așterne dune de nisip în noi, pe care le străbătem în masă, fără să simțim nimic, decât nisipul pe limbă și arșița în creștetul capului.

Ne depărtăm de frumusețe, și ca un băț nemișcat și mort, într-o scenă moartă, un act mort ne arată cum bățul se cufundă într-o mlaștină, incapabil să se salveze, incapabil să se uite în altă parte decât unde îi este dictat de către mlaștină. Se scufundă-ncet în mediocritate bățul, nu poate cere ajutor, căci este neglăsuit, nu se poate mișca, căci este mort, iar apoi mlaștina îl înață complet, fără nici un fel de scăpare. Suntem niște protagoniști inconștienți ai unei scene macabre, sumbre, moarte.

Aceste extreme extenuante, derivate din simplul fapt că instincul fără de ajutor este lăsat să moară.