Unica fascinaţie care mi-a rămas.
Până acum ceva timp, ar fi fost persoane care mă fascinau. Însă, acum a avut loc un coup d'état în interiorul meu. De data asta, pot dicta ceea ce vreau. Ceea ce gândesc.
Alţi demoni. Anxietate. Frică. Decădere în mediocritate. Întâmplări stupide. Purcedere înspre mizerie. Asta vede mintea mea în vidul lăsat acum de inimă. A fugit iar, ca nebuna, incontrolabilă. Necontrolabil, şi eu, din cauza ei. Gânduri peste gânduri, consecinţele unor evenimente mi-au readus mintea în prim plan. Demonul..ce tinde spre diavol. Drac. Şi nu numai dracul ăsta, mintea..mi-au readus în prim plan .. floarea lăsată la mormântul amintirilor. Acel trandafir alb. De ce trandafir ? De ce alb ? Dragostea pură, o simplă amintire.
Unicul moment, unica conştientizare adevărată a ceea ce e în jurul tău. Moartea, sau imediata apropiere a acesteia duc, într-o fracţiune de secundă, la răspunsul celor două întrebări care îmi ocupă cel mai mult timp: 'Ce contează cu adevărat în viaţă ?' şi 'Ce mă face fericit ?'. Consider că e singurul moment în care noi devenim noi înşine, consider că e unica motivaţie să ne dezgolim personalităţile de toate măştile..de toate..hainele de fier.
Ştiu. Am 21 ani. Am TOOAATĂ viaţa înainte. Asta mă sperie. Nu văd nimic îmbucurător la viaţă. Bucurii ? Ce ? Nişte idei transmise din generaţii în generaţii, până la părinţii tăi, iar apoi ţie sau convingeri propagate de mass-media ? Individualismul, originalitatea, unde sunt ? Unde ?
Familia, banii, cariera, casa, învăţatul, experimentatul, până la urmă ce rost au ? Nu cred în nimic după moarte. Însă..ea..în sine..moartea..în momentul în care mori, eşti TU, fără nici un dualism în gândire. Fără povestea spusă prin prisma sentimntalului naiv sau cugetatului cinic.
Viaţa. Toată pare de-un negru cristalin, de-un obscur ciudat, de-o simplitate amară şi de-o goliciune abisală.
Ce-a rămas ? Momentul morţii..Unica mea fascinaţie..
duminică, decembrie 27
miercuri, decembrie 16
mirajul
Stau alte dăţi şi mă invadează conştiinţa şi luciditatea. Întrebări care m-au stors de puteri, care m-au rănit, uneori.
Am crezut că mă cunosc, iar când m-am uitat în oglindă, m-am suprins pe mine însumi. Nu m-am recunoscut. Am fost uluit de ce am văzut. Însă încă nu văzusem atât de multe. Am văzut doar zâmbetul meu diabolic ce se vedea-n oglindă.
Nu vedeam motivele ascunse în spatele zâmbetului ăsta pervers. Am văzut şi căutătura mea ce părea c-ar căuta ceva pe care să se răzbune. Răzbunarea, dulce răzbunare...însă răzbunarea cui ? A ce ? Vedeam buzele cum parcă mi se mişcă spunându-mi 'N-ai văzut încă nimic. Mai ai atâtea de învăţat, de simţit. Vei fi copleşit şi nici nu-ţi vei da seama că ai cedat deja. Când îţi vei da seama, vei realiza cât de puţine zâmbete reale şi fapte cu final răsunător pentru tine îţi vor fi rămase. Vei cere ajutor, însă doar zâmbetul acela forţat şi nesimţit îţi va rămâne.' .. Vedeam cum corpul meu nu mai suportă, nu mai are stare, vrea parcă să spargă oglinda. Nu, nu mă cunosc. Habar nu am cine sunt, însă..parcă, puţin câte puţin, ies la iveală.
Am deviat. Alte întrebări sunt cele precum la ce ajută sentimentele ? La formarea caracterului ? HA ! Nu. Mă întreb cum ar fi o lume fără sentimente. Toţi ar fi fericiţi. Nefericiţi ar fi doar cei ce tânjesc după sentimente. Doar tânjesc, căci ele nu ar exista. În rest..fericire, căci în viziunea mea, orice problemă are o rezolvare, mai puţin povara sentimentelor şi a conştiinţei.
Iar am deviat. Cei ce gândesc, semi-intelectualii din ziua de azi nu au nici un refugiu de invazia asta a lucidităţii. Orice putem suporta, însă asta, nu. Vedem cum zile, săptămâni de cugete dispar în câteva momente, vedem cum există atâtea întrebări mai importante decât cele ce ne macină, există răspunsuri atât de clare, există sentimente atât de .. simple.
Aşa că mulţi dintre noi scriem. O idee, un gând, un sentiment, o răscoală a minţii noastre, o bătaie a inimii noastre, o vorbă umedă de pe limba noastră.
Şi totuşi, e un miraj. Scrisul. Refugiul acesta în cuvinte. Nu facem altceva decât să încercăm să scăpăm de ce nu avem curajul să vorbim sau să exprimăm în fapte, ne refugiem în spatele unor foi sau în spatele unor post'uri pe un blog. Ne ascundem, însă nu de lume. De noi înşişi. Nu e loc de noi.
Ce miraj, domne..ce miraj..
Am crezut că mă cunosc, iar când m-am uitat în oglindă, m-am suprins pe mine însumi. Nu m-am recunoscut. Am fost uluit de ce am văzut. Însă încă nu văzusem atât de multe. Am văzut doar zâmbetul meu diabolic ce se vedea-n oglindă.
Nu vedeam motivele ascunse în spatele zâmbetului ăsta pervers. Am văzut şi căutătura mea ce părea c-ar căuta ceva pe care să se răzbune. Răzbunarea, dulce răzbunare...însă răzbunarea cui ? A ce ? Vedeam buzele cum parcă mi se mişcă spunându-mi 'N-ai văzut încă nimic. Mai ai atâtea de învăţat, de simţit. Vei fi copleşit şi nici nu-ţi vei da seama că ai cedat deja. Când îţi vei da seama, vei realiza cât de puţine zâmbete reale şi fapte cu final răsunător pentru tine îţi vor fi rămase. Vei cere ajutor, însă doar zâmbetul acela forţat şi nesimţit îţi va rămâne.' .. Vedeam cum corpul meu nu mai suportă, nu mai are stare, vrea parcă să spargă oglinda. Nu, nu mă cunosc. Habar nu am cine sunt, însă..parcă, puţin câte puţin, ies la iveală.
Am deviat. Alte întrebări sunt cele precum la ce ajută sentimentele ? La formarea caracterului ? HA ! Nu. Mă întreb cum ar fi o lume fără sentimente. Toţi ar fi fericiţi. Nefericiţi ar fi doar cei ce tânjesc după sentimente. Doar tânjesc, căci ele nu ar exista. În rest..fericire, căci în viziunea mea, orice problemă are o rezolvare, mai puţin povara sentimentelor şi a conştiinţei.
Iar am deviat. Cei ce gândesc, semi-intelectualii din ziua de azi nu au nici un refugiu de invazia asta a lucidităţii. Orice putem suporta, însă asta, nu. Vedem cum zile, săptămâni de cugete dispar în câteva momente, vedem cum există atâtea întrebări mai importante decât cele ce ne macină, există răspunsuri atât de clare, există sentimente atât de .. simple.
Aşa că mulţi dintre noi scriem. O idee, un gând, un sentiment, o răscoală a minţii noastre, o bătaie a inimii noastre, o vorbă umedă de pe limba noastră.
Şi totuşi, e un miraj. Scrisul. Refugiul acesta în cuvinte. Nu facem altceva decât să încercăm să scăpăm de ce nu avem curajul să vorbim sau să exprimăm în fapte, ne refugiem în spatele unor foi sau în spatele unor post'uri pe un blog. Ne ascundem, însă nu de lume. De noi înşişi. Nu e loc de noi.
Ce miraj, domne..ce miraj..
teorie de conspiraţie
Mda. Şi ca orice cugetător aflat încă în picioare, semi-intelectual, nu am cum să nu am o părere ciudată despre anume ceva, o .. teorie de conspiraţie.
Teoria mea ? Probabil există rai şi iad. Însă nu cum le vede marea de oameni.
Raiul..nu îmi pot da cu părerea despre el. Probabil o exista. Probabil.
Însă iadul..Ce altceva poate fi în afară de pământul pe care noi călcăm zilnic ? Stau, mă uit în jur, văd doar oameni înfometaţi de putere, bani, creaţie, dorinţe carnale şi în rest oameni care se mint pe ei înşişi că-s fericiţi, mulţumiţi sau cei care nu se mint şi-şi arată nemulţumirea şi nefiricirile pretudindeni, cu orice ocazie.
Aşadar: omul din ziua de azi fie e înfometat, fie e nefericit. Fie .. diavoli, fie suflete trimise să îndure eterna suferinţă sufletească şi sentimentală, tortura intelectuală. În afară de asta, observ cum omul, creatura asta .. non-divină se tot încumetă şi încearcă din răsputeri să creeze viaţă. Toate tehnologiile, tot ce ţine de riturile religioase, simplul fapt că vrem să creăm viaţă, distrugem tot ce e în jurul nostru fără nici măcar cea mai mică mustrare de conştiinţă, nu face altceva decât să mă ducă la gândul că oamenii care s-au îndepărtat atât de mult de dumnezeul clasic, cunoscut în biblie, coran, confundat cu buddha sau mai ştiu eu ce sectă sau tip de religie din cadrul politeiştilor..oamenii ăştia s-au îndepărtat la fel cum au făcut-o şi Lucifer şi îngerii ce l-au urmat acum .. milenii, milioane de ani..sau cât o fi.
Reiau: prin tot ce face omul, prin tot ce gândeşte, prin tot ce creează şi distruge, omul se îndepărtează de dumnezeu.
Concluziile ? Omenirea fie suferă, fie tânjeşte după mai mult. Omenirea face tot posibilul să creeze viaţă, ignoră ce e în jur, se îndepărtează de dumnezeu.
Ce altă explicaţie pot aduce suferinţei sentimentale prin care am trecut cu toţii ? Fac parte din viaţă ? Din maturizarea unuia şi altuia ? De ce doare atunci aşa tare ?
Întrebări ce macină creierul semi-intelectualului şi ale căror răspunsuri sunt multe. Însă îl prefer pe cel mai simplu. Dacă nu ăsta e răspunsul...Atunci..de ce suferim ?
Teoria mea ? Probabil există rai şi iad. Însă nu cum le vede marea de oameni.
Raiul..nu îmi pot da cu părerea despre el. Probabil o exista. Probabil.
Însă iadul..Ce altceva poate fi în afară de pământul pe care noi călcăm zilnic ? Stau, mă uit în jur, văd doar oameni înfometaţi de putere, bani, creaţie, dorinţe carnale şi în rest oameni care se mint pe ei înşişi că-s fericiţi, mulţumiţi sau cei care nu se mint şi-şi arată nemulţumirea şi nefiricirile pretudindeni, cu orice ocazie.
Aşadar: omul din ziua de azi fie e înfometat, fie e nefericit. Fie .. diavoli, fie suflete trimise să îndure eterna suferinţă sufletească şi sentimentală, tortura intelectuală. În afară de asta, observ cum omul, creatura asta .. non-divină se tot încumetă şi încearcă din răsputeri să creeze viaţă. Toate tehnologiile, tot ce ţine de riturile religioase, simplul fapt că vrem să creăm viaţă, distrugem tot ce e în jurul nostru fără nici măcar cea mai mică mustrare de conştiinţă, nu face altceva decât să mă ducă la gândul că oamenii care s-au îndepărtat atât de mult de dumnezeul clasic, cunoscut în biblie, coran, confundat cu buddha sau mai ştiu eu ce sectă sau tip de religie din cadrul politeiştilor..oamenii ăştia s-au îndepărtat la fel cum au făcut-o şi Lucifer şi îngerii ce l-au urmat acum .. milenii, milioane de ani..sau cât o fi.
Reiau: prin tot ce face omul, prin tot ce gândeşte, prin tot ce creează şi distruge, omul se îndepărtează de dumnezeu.
Concluziile ? Omenirea fie suferă, fie tânjeşte după mai mult. Omenirea face tot posibilul să creeze viaţă, ignoră ce e în jur, se îndepărtează de dumnezeu.
Ce altă explicaţie pot aduce suferinţei sentimentale prin care am trecut cu toţii ? Fac parte din viaţă ? Din maturizarea unuia şi altuia ? De ce doare atunci aşa tare ?
Întrebări ce macină creierul semi-intelectualului şi ale căror răspunsuri sunt multe. Însă îl prefer pe cel mai simplu. Dacă nu ăsta e răspunsul...Atunci..de ce suferim ?
luni, decembrie 14
Rotkappchen
Once upon a time, there was a little girl who hadn't seen her mother in seven years. She was forced to dress in iron clothes and was told: 'When you wear out those clothes, you can go back to your mother.' The girl rubbed her clothes on the wall, trying desperately to tear them.
When they had finally been torn, she got some milk and bread, as well as a little cheese and butter and set out for her mother's house. In the woods, she met a wolf who asked her what she was carrying. 'Milk and bread..and a little cheese and butter', she answered. When the wolf asked for some, the girl said no, saying it was for her mother.
The wolf asked wether she'd be taking the path of pins or the path of needles. When the girl said she was going to take the path of pins, the wolf hurried down the path of needles and ate up the little girl's mother.
The girl finally reached her mother's place. 'Mother, open the door !', she said. 'Push on the door. It's not locked..' answered the wolf. But the door still wouldn't open. So the girl crept in through a hole into the house.
'I'm very hungry, mother.' she said.
'Have some meat, in the cupboard', answered the wolf.
It was the flesh of her mother killed by the wolf. A big cat jumped up unto the cupboard and said 'That's your mother's flesh you're eating.'
'Mother..there's a cat on the cupboard and it's saying I'm eating your flesh.'
'That's a lie, of course. Throw a shoe at the cat.'
The little girl, having eaten the meat, was thirsty. 'Mother, I'm thirsty.' she said.
'Drink some wine from the pot.' asnwered the wolf. When she did, a little bird came flying and perched onto the chimney stack. 'That's your mother's blood you're drinking..You're drinking your mother's blood.' it said.
'Mother, there's a bird perched on the chimney stack and it's saying that I'm drinking your blood.'
'Throw your cloak at the bird.'
Having eaten the meat and drank the blood, the little girl turned to her mother and said 'Mother, I'm feeling very sleepy.'
'Come over here and get some rest.' The girl undressed and approached the bed, where her mother lay, in a strange position with a hood over her face.
'Mother, what big years you have..'
'All the better to hear you with, my dear.'
'Mother, what big eyes you have..'
'All the better to see you with, my dear.'
'Mother, what big claws you have..'
'All the better to hold you with, my dear.'
'Mother..what big teeth you have...'
The hunters kill the wolves in the end..only in the tales humans tell. In any case, tales of beasts getting involved with humans always end badly. Beasts have their own tales to weave.
And then the wolf ate up the little girl.
(oR) -> Jin-Roh: The Wolf Brigade
When they had finally been torn, she got some milk and bread, as well as a little cheese and butter and set out for her mother's house. In the woods, she met a wolf who asked her what she was carrying. 'Milk and bread..and a little cheese and butter', she answered. When the wolf asked for some, the girl said no, saying it was for her mother.
The wolf asked wether she'd be taking the path of pins or the path of needles. When the girl said she was going to take the path of pins, the wolf hurried down the path of needles and ate up the little girl's mother.
The girl finally reached her mother's place. 'Mother, open the door !', she said. 'Push on the door. It's not locked..' answered the wolf. But the door still wouldn't open. So the girl crept in through a hole into the house.
'I'm very hungry, mother.' she said.
'Have some meat, in the cupboard', answered the wolf.
It was the flesh of her mother killed by the wolf. A big cat jumped up unto the cupboard and said 'That's your mother's flesh you're eating.'
'Mother..there's a cat on the cupboard and it's saying I'm eating your flesh.'
'That's a lie, of course. Throw a shoe at the cat.'
The little girl, having eaten the meat, was thirsty. 'Mother, I'm thirsty.' she said.
'Drink some wine from the pot.' asnwered the wolf. When she did, a little bird came flying and perched onto the chimney stack. 'That's your mother's blood you're drinking..You're drinking your mother's blood.' it said.
'Mother, there's a bird perched on the chimney stack and it's saying that I'm drinking your blood.'
'Throw your cloak at the bird.'
Having eaten the meat and drank the blood, the little girl turned to her mother and said 'Mother, I'm feeling very sleepy.'
'Come over here and get some rest.' The girl undressed and approached the bed, where her mother lay, in a strange position with a hood over her face.
'Mother, what big years you have..'
'All the better to hear you with, my dear.'
'Mother, what big eyes you have..'
'All the better to see you with, my dear.'
'Mother, what big claws you have..'
'All the better to hold you with, my dear.'
'Mother..what big teeth you have...'
The hunters kill the wolves in the end..only in the tales humans tell. In any case, tales of beasts getting involved with humans always end badly. Beasts have their own tales to weave.
And then the wolf ate up the little girl.
(oR) -> Jin-Roh: The Wolf Brigade
vineri, decembrie 11
vis
Discutând cu mulţi şi multe, am încercat să ajung la un ţel în viaţă.
Mi-am dat seama că nu am nici unul. Asta o însemna că sunt atât de mulţumit de viaţa mea, încât nu îmi mai doresc nimic ? Sau o însemna că nu vreau nimic de la viaţă. Cel mai probabil, a 2-a variantă. Nu vreau nimic, pentru că deocamdată, în afară de a fi fericit, nu văd alt rost al vieţii.
Poate necesitatea biologică de a transmite genele mai departe, deşi asta s-ar putea să nu fie atât o necesitate biologică, cât o simplă necesitate de a ne arăta afecţiunea faţă de altcineva în afară de persoana faţă de care ne-am pierdut interesul, persoana care urma să fie 'jumătatea noastră', dar care s-a dovedit a nu fi (în cele mai multe cazuri)..sau simpla idee transmisă de generaţii încoace, încât noi credem doar că este o necesitate biologică sau sentimentală.
Dar, revenind, nu, nu-s mulţumit de viaţa mea. Sunt mulţumit de mine însumi. Nu de ce e în jurul meu. Nu de cine e în jurul meu. Aşa că, automat, am simţit nevoia unui ţel.
Anume..să am un impact pozitiv asupra persoanei faţă de care mă voi ataşa. Faţă de persoana care vreau să o fac fericită. Nu doar fericită, ci fericită cum era înainte de vreo dezamăgire sau suferinţă. Pare greu, de-a dreptul imposibil, nu ?
Asta credeam şi eu. Asta crede şi oricine i-am spus sau i-aş spune asta. Până azi.. Când mi-am împărtăşit ţelul cu un altcineva. I-am spus: 'Pare imposibil, nu ?' . 'Nu. Nu e aşa greu. Eşti în stare.'. Dintr-o dată, am avut o încredere în mine ce dădea pe-afară. Am simţit pentru prima oară că nu mai e un banal ţel sau un ridicol vis. Am simţit c-asta am să fac.
Aşa că..asta am să fac. Dar, deocamdată, rămâne un vis. Ce se va împlini.
Mi-am dat seama că nu am nici unul. Asta o însemna că sunt atât de mulţumit de viaţa mea, încât nu îmi mai doresc nimic ? Sau o însemna că nu vreau nimic de la viaţă. Cel mai probabil, a 2-a variantă. Nu vreau nimic, pentru că deocamdată, în afară de a fi fericit, nu văd alt rost al vieţii.
Poate necesitatea biologică de a transmite genele mai departe, deşi asta s-ar putea să nu fie atât o necesitate biologică, cât o simplă necesitate de a ne arăta afecţiunea faţă de altcineva în afară de persoana faţă de care ne-am pierdut interesul, persoana care urma să fie 'jumătatea noastră', dar care s-a dovedit a nu fi (în cele mai multe cazuri)..sau simpla idee transmisă de generaţii încoace, încât noi credem doar că este o necesitate biologică sau sentimentală.
Dar, revenind, nu, nu-s mulţumit de viaţa mea. Sunt mulţumit de mine însumi. Nu de ce e în jurul meu. Nu de cine e în jurul meu. Aşa că, automat, am simţit nevoia unui ţel.
Anume..să am un impact pozitiv asupra persoanei faţă de care mă voi ataşa. Faţă de persoana care vreau să o fac fericită. Nu doar fericită, ci fericită cum era înainte de vreo dezamăgire sau suferinţă. Pare greu, de-a dreptul imposibil, nu ?
Asta credeam şi eu. Asta crede şi oricine i-am spus sau i-aş spune asta. Până azi.. Când mi-am împărtăşit ţelul cu un altcineva. I-am spus: 'Pare imposibil, nu ?' . 'Nu. Nu e aşa greu. Eşti în stare.'. Dintr-o dată, am avut o încredere în mine ce dădea pe-afară. Am simţit pentru prima oară că nu mai e un banal ţel sau un ridicol vis. Am simţit c-asta am să fac.
Aşa că..asta am să fac. Dar, deocamdată, rămâne un vis. Ce se va împlini.
duminică, decembrie 6
ureshii
Ureshii. Un cuvânt necunoscut majorităţii cu limba nativă română. Însă arhicunoscut undeva departe, departe. Fericire. Sună inteligibil acum ?
Ar trebui să încep o întreagă filozofie acum asupra acestei stări. Ar trebui să intru în toate detaliile următoarelor afirmaţii.
Fericirea este starea intangibilă celor care gândesc exagerat. Celor care nu pot fi luaţi de val, şi singurul lor zâmbet nu poate fi decât unul fals, iar singura lor remediere este însăşi fericirea. Ironic, nu ?
Sau că fericirea în ziua de azi constă într-un joc de gesturi şi priviri, pofte trupeşti şi mârşăvenii sentimentale. E bine când eşti în control.
Sau cum cea mai mică abatare de la fericire, absolut neobservată iniţial, duce către ceea ce s-ar numi kanashii. Tristeţe.
Dar..atunci când eşti fericit, nu îţi vine să faci nimic. Decât să zâmbeşti, cu un ceva ce radiază şi se molipseşte, cu un zâmbet atât de natural, încât e copleşitor. Cu un zâmbet cum numai cineva fericit o poate face. Nu te gândeşti la nimic, nu analizezi decât acele momente ce au dus la starea asta echivocă de fericire. Şi rămâi fericit constant.
Asta simt eu acum. Nu gândesc nimic, însă totuşi mâinile scriu de unele singure. Care dintre cele două e, până la urmă. Îs ureshii sau kanashii ?
Nu pot gândi, nu sunt în stare, însă totuşi ce e mai sus nu a venit din senin.
Indiferent care e, mă simt bine. Sper ca frica să nu mă prindă de braţ şi să mă tragă-n jos.
Ar trebui să încep o întreagă filozofie acum asupra acestei stări. Ar trebui să intru în toate detaliile următoarelor afirmaţii.
Fericirea este starea intangibilă celor care gândesc exagerat. Celor care nu pot fi luaţi de val, şi singurul lor zâmbet nu poate fi decât unul fals, iar singura lor remediere este însăşi fericirea. Ironic, nu ?
Sau că fericirea în ziua de azi constă într-un joc de gesturi şi priviri, pofte trupeşti şi mârşăvenii sentimentale. E bine când eşti în control.
Sau cum cea mai mică abatare de la fericire, absolut neobservată iniţial, duce către ceea ce s-ar numi kanashii. Tristeţe.
Dar..atunci când eşti fericit, nu îţi vine să faci nimic. Decât să zâmbeşti, cu un ceva ce radiază şi se molipseşte, cu un zâmbet atât de natural, încât e copleşitor. Cu un zâmbet cum numai cineva fericit o poate face. Nu te gândeşti la nimic, nu analizezi decât acele momente ce au dus la starea asta echivocă de fericire. Şi rămâi fericit constant.
Asta simt eu acum. Nu gândesc nimic, însă totuşi mâinile scriu de unele singure. Care dintre cele două e, până la urmă. Îs ureshii sau kanashii ?
Nu pot gândi, nu sunt în stare, însă totuşi ce e mai sus nu a venit din senin.
Indiferent care e, mă simt bine. Sper ca frica să nu mă prindă de braţ şi să mă tragă-n jos.
miercuri, decembrie 2
demon
Simt cum în mine sunt câteva părţi. Fiecare cu personalitatea-i aparte, fiecare purtând o bătălie în interiorul meu pentru convingerea mea cum că eu aşa sunt de fapt. Toate, împreună, probabil formează ceea ce voi vedeţi în realitatea văzută de ochi. Eu. În timp ce toate părţile astea mă definesc, tot ele mă constrâng. Părţile astea..demoni, îi numesc unii, deşi de curând am aflat că până şi propria noastră inimă e un demon. Doar că 'demon' e o simplă denumire a ceea ce nu înţelegem şi duce, în genere, la durere.
Simt cum iau câte o decizie şi nu mi-o pot atribui. Simt cum cugete se revarsă din mine fără să fiu conştient de asta. Simt cum răspunsuri sunt atinse, apoi uitate.
Nu ştiu ce fac. Nu îmi dau seama de ce gândesc într-un mod atât de .. inedit.
Dacă cineva m-ar întreba ce e cu mine, de ce mă comport aşa sau de ce simt ce simt, le-aş răspunde simplu: Ăsta-i stilul meu de viaţă, aşa trec eu peste anumite momente, trec prin viaţă-n felul meu. Problema e că nu mă intreabă orişicine, mă întreb eu însumi. Şi pe mine nu mă pot minţi cu neruşinare.
Pe fundalul a 2 melodii blues, îmi amintesc de ce ultima săptămâna m-a măcinat mai tare ca de obicei. S-a terminat bătălia-n interiorul meu, însă n-a ieşit nici un învingător. Ori s-au dat bătuţi. Cel mai probabil. A câştigat demonul 'ăl mare. Inima.
Bucuriile iar îmi sunt dictate de demonul cel mai autoritar. Sentimentele. Aproape până şi lacrimile. La urma urmei, conştiinţa este cea mai mare povară cărată-n cârcă de om. Dar, ce se petrece în interiorul meu nu pot controla. Aşa că o să-mi urmez demonul până în pânzele albe. Voi avea încredere în demonul meu. De ce ? Pentru că inima e cea care-a câştigat înăuntrul meu. Inima-i cea care mă împinge spre tine. De-acum, n-o să-mi pot asuma ce voi face.
Ce mod absolut ciudat de a spune 'te plac'.
Simt cum iau câte o decizie şi nu mi-o pot atribui. Simt cum cugete se revarsă din mine fără să fiu conştient de asta. Simt cum răspunsuri sunt atinse, apoi uitate.
Nu ştiu ce fac. Nu îmi dau seama de ce gândesc într-un mod atât de .. inedit.
Dacă cineva m-ar întreba ce e cu mine, de ce mă comport aşa sau de ce simt ce simt, le-aş răspunde simplu: Ăsta-i stilul meu de viaţă, aşa trec eu peste anumite momente, trec prin viaţă-n felul meu. Problema e că nu mă intreabă orişicine, mă întreb eu însumi. Şi pe mine nu mă pot minţi cu neruşinare.
Pe fundalul a 2 melodii blues, îmi amintesc de ce ultima săptămâna m-a măcinat mai tare ca de obicei. S-a terminat bătălia-n interiorul meu, însă n-a ieşit nici un învingător. Ori s-au dat bătuţi. Cel mai probabil. A câştigat demonul 'ăl mare. Inima.
Bucuriile iar îmi sunt dictate de demonul cel mai autoritar. Sentimentele. Aproape până şi lacrimile. La urma urmei, conştiinţa este cea mai mare povară cărată-n cârcă de om. Dar, ce se petrece în interiorul meu nu pot controla. Aşa că o să-mi urmez demonul până în pânzele albe. Voi avea încredere în demonul meu. De ce ? Pentru că inima e cea care-a câştigat înăuntrul meu. Inima-i cea care mă împinge spre tine. De-acum, n-o să-mi pot asuma ce voi face.
Ce mod absolut ciudat de a spune 'te plac'.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)